Incepe a doua editie a Muzeului Labirint de la Sibiu

Fotografiile sunt interesante disegur, desi eu, care ca studenta la arhitectura bateam zilnic Magheru intre institut si caminul din spatele Pietii Romane sau pe urma cel din Piata Rosetti, imi amintesc un trafic mult mai intens, atat de vehicule, cat si de oameni (si da, Alexandru Nagy, 12 Feb.2009, probabil in 1968 eram si eu printre cei ce pictau geamurile Institutului de Arhitectura, iar cand au intrat rusii in Cehoslovacia eram in ajun de predare a diplomei si ingroziti nu numai de evenimente si posibilitatea unui razboi, dar si de posibilitatea de a nu mai putea sustine examenul si de a termina facultatea). Ceeace mi se par insa mult mai interesante sunt variatele comentarii pe care publicarea acestor poze le-a starnit. Fiind in majoritate din aceeasi generatie, parca alcatuim o familie si deja ne cunoastem. Bineinteles ca perceptiile fiecaruia erau subiective, dar in mare erau perceptiile tuturor. In ceeace ma priveste vreau sa adaug ca in amintirile mele centrul orasului era zgomotos si destul de murdar (scuipatul pe jos, biletele de tramvai, autobuz si troleibuz, chistoacele de tigari, cosurile de gunoi revarsandu-se), dar la vremea aceea nu ne deranja prea tare murdaria (vezi tot gunoiul pe care cred ca nu era roman care sa nu-l fi aruncat pe fereastra trenului, sau sa nu-l fi lasat la locul de picnic la iarba verde a trebuit sa emigrez ca sa inteleg ce inseamna cu adevarat un oras curat). Orasul era insa excitant, cum se cuvine unei adevarate capitale, iar viata artistica si intelectuala era foarte variata si (in pofida interdictiilor) la un nivel foarte apropiat de cel al Vestului. Cu cat ni se interziceau mai multe din Vest, cu atat eram mai interesati, si nu ma refer la droguri si eliberarea sexuala din decada 60, care din fericire ne-au ocolit, ci la muzica, arta, literatura, arhitectura, intr-un cuvant cultura tarilor ce ne erau interzise sa le vizitam. Programa scolara (la toate nivelele) era excelenta (nu datorita comunismului si a Dictaturii Proletariatului, ci in ciuda lor, continuand o traditie solida de dinainte de razboi), iar tineretul era plin de avant si sperante in viitor. Numai dupa repartitii incepea fenomenul de blazare, cand nu exista posibilitatea sa lucrezi in ce domeniu doreai, in ce oras doreai, posibilitatea de transfer era nula, nu aveai voie sa calatoresti (decat in tarile socialiste la 2 ani cu aprobare, dar nu Jugoslavia), iar avansarea depindea de apartenenta la Partid. Alte vremuri, care nu mai sunt, dintr-un punct de vedere mai bine, din altul nu. Trebuie insa sa intelegem ca acelas fenomen se petrece peste tot. Ceeace a fost Vestul acum 40 de ani, astazi nu mai este. Ceeace am fost noi acum 40 de ani, astazi nu mai suntem. Degradarea morala, lacomia, dorinta de a avea totul azi, lipsa de responsabilitate, de onoare, de simt al datoriei, imbecilizarea sistematica prin mass-media, etc, etc, sunt fenomene de natura globala, iar Bucurestiul nostru nu poate decat sa urmeze unde altii mai grozavi' conduc. Pentru generatia tanara insa aceasta este starea normala de lucruri si nu li se poate pretinde altceva. Altceva nu au cunoscut, iar ceeace nu traiesti personal nu te intereseaza, e deja istorie. Pot sa adaug insa ca punct pozitiv ca viata culturala a Bucurestiului continua sa fie la superlativ din cate am auzit, teatrul romanesc este renumit, ca si concertele, festivalurile, targul de carte, etc, etc. Foarte imbucurator. Numai bine tuturor.