Temute sperante

Două momente care sigur vor face istorie: actul curajos al justiţiei române de o parte, jalnica dramoletă pusă în scenă şi jucată de Adrian Năstase în compania simpatizanţilor şi sprijinitorilor săi, de partea cealaltă. Două ipostaze cu semnificaţii diametral opuse. Una venind în întâmpinarea respectului legii, a ideii de justiţie, cealaltă băltind pestilenţial în mizeria indemnităţii, dezonoarei, iresponsabilităţii legale şi civice.

Deşi încă învăluită în mister, afacerea suicidală a personajului de talia unui fost ministru şi prim ministru, fost prezidenţiabil, perpetuu parlamentar, preşedinte de Cameră, mare universitar şi important reprezentant al unui partid politic a dezlănţuit o adevărată furtună mediatică, de opinie, însoţită de o seamă de întrebări care-şi aşteaptă răspunsul. Prima dintre ele: a fost realmente vorba de o tentativă de sinucidere sau de un act mimat? Deocamdată greu de dat un răspuns. Secretul învăluit asupra locului de impact al glontelui, asupra aspectului şi gravităţii rănii provocate, asupra stării pacientului imediat împuşcării ca şi pe parcursul evoluţiei spitaliceşti, lasă loc supoziţiilor. Acte şi fapte adiacente ale poliţiei şi medicilor sporesc confuzia. Sunt totuşi elemente care ar explica gestul. Nu este vorba de un condamnat oarecare ci de unul care psihologic vorbind, îi este efectiv imposibil să se coboare la nivelul celulei de închisoare după ce o viaţă întreagă a huzurit în fastuoase cabinete şi cancelarii, în locuinţe-palate muzeale, un ins care şi-a creat un imperiu al bunăstării, care şi-a proiectat peste mulţimi aura trufaşă a invincibilităţii. Situaţia i-ar fi putut provoca o tulburare psihică scăpată de sub control.

Multe alte întrebări lasă loc nedumeririi. Acasă fiind la momentul pronunţării hotărârii şi cunoscând că mandatul se execută imediat, de ce a trebuit să aştepte până la sosirea organelor de poliţie şi, quasi-teatral să facă gestul abia în prezenţa lor? Cum de s-a sincronizat atât de bine mâna care ţinea pistolul cu mâna care l-a abătut încât, într-o zonă vitală se produce doar o rană superficială? De ce a trebuit deplasată Salvarea în apropierea locuinţei până a se şti despre ce este vorba? Salvarea intervine pentru răniţi nu pentru morţi. Se presupunea că ar putea fi vorba numai de o rănire? De ce s-a apreciat necesară o excepţie de la regula generală privind punerea în executare a unui mandat? De când o târguială între autorităţi şi condamnat pe această temă? Dacă s-a apreciat că este vorba de o stare care necesită supraveghere sau intervenţie medicală de ce n-a fost internat, în cadrul procedurii legale de încarcerare, în spitalul închisorii? De ce medicii spitalului au emis păreri şi ipoteze contrazise de realitate pe tema diagnosticului şi gravităţii leziunilor în tendinţa vădită de a netezi cărarea spre temporizarea executării hotărârii judecătoreşti? De ce-caz unic-a trebuit un al doilea ordin al instanţei de executare pentru executarea unui mandat?

La toate aceste întrebări se aşteaptă răspunsul dar până una-alta, se poate cu uşurinţă constata o afinitate între situaţia astfel creată şi tendinţa, atitudinea manifestă a lui Năstase şi avocaţilor săi pe parcursul tuturor anchetelor, pe parcursul tuturor proceselor, de temporizare, de obstaculare a judecăţilor pe fond, prin mulţimea incidentelor procedurale. Psihologic, pentru un jurist exersat dar chiar şi la nivelul judecăţii obişnuite, astfel de tertipuri conving, de o parte asupra vinovăţiei, de altă parte asupra caracterului. Întreaga afacere Năstase face demonstraţia penibilă cum, un om suprainstruit inclusiv în materie de drept, ajuns la pârghii de comandă statală se aşează de-asupra legii, o încalcă, o nesocoteşte cu dezinvoltură, iar când i se cere socoteală pretinde un tratament de excepţie, pretinde infailibilitate. Nu se mulţumeşte cu atât ci implică în mizerie şi pe alţii, persoane fizice sau autorităţi, care astfel se compromit alături de el. Dl Liviu Dragnea, secretarul general al PSD spunea adineaori cu mândrie nedisimulată că  partidul său este reprezentat emblematic de Adrian Năstase. O fi ştiind omul de ce.

Am vituperat îndelung asupra justiţiei române ca fiind implicată şi dând cezarului mai mult decât după lege i se cuvenea. Am învinuit-o de discriminare şi dezbinare socială. Eram sceptic în îndreptarea lucrurilor. Iată acum, constatăm, cu o temută speranţă, încurajată nu numai de cazul Năstase, că este pe punctul schimbării la faţă într-o justiţie adevărată. Cu condiţia să reziste încercărilor ce deja o izbesc din multe direcţii ale actualei puteri şi o admonestează să stea în banca sa. Decât că, pe ogorul ei, vremurile par a se fi schimbat în bine. O vor încerca din nou norii negri? Vom trăi şi vom vedea.