Exemplul lui Joachim din Hosman: o moara si o brutarie

Joachim Cotaru este german. A venit în România în urmă cu mai bine de un deceniu, căutând Ardealul în care conviețuiesc laolaltă mai multe etnii. În cele din urmă s-a stabilit aici, și-a întemeiat o familie alături de Gabi și, mai cunoscut, a pus Hosmanul pe hartă. Satul acela de care uitase aproape toată lumea e căutat acum pentru Moara Veche, atracția turistică la care a muncit Joachim și cei pe care i-a strâns aproape. Cu o brutărie, cu brunch-uri, cu alte multe evenimente, Hosmanul a devenit o atracție turistică pe o Vale a Hîrtibaciului ce își caută un viitor.

Reporter: Cum de ați găsit tocmai Hosmanul?

Joachim Cotaru: O, cât timp ai? (râde). Eu vin dinspre Marea Baltică, am plecat demult de acolo, am stat în Austria, unde am întâlnit prima zonă ”multilingvă - slovenă și germană. Acolo am auzit de Ardeal, dintr-o carte cu literatură, că ar fi o zonă în care se vorbesc mai multe limbi. Am zis să mă duc acolo, pentru că am vrut să văd cum ”ticăie” o minoritate. În 10 septembrie 2001 am venit pentru prima dată în România, la Mediaș. Apoi, în 2002 am vrut să închiriez casa parohială din Nocrich. Preotul din Mediaș mi-a spus că nu am eu nevoie de o casă atât de mare. Așa că am închiriat o cameră de opt metri pătrați, aici, în Hosman. Suficient pentru mine. În următorul an m-am întâlnit aici cu Gabi, soția mea, era traducător. Când ne-am căsătorit, am zis că nu vrem cadouri, ci bani pentru a ne stabili în România. Așa am rămas, pe scurt, la Hosman.

R.: De ce ați investit în turism pe Valea Hârtibaciului? Hosmanul încă e o zonă insuficient cunoscută.

J.C.: În 2002 așa era. Acum, s-a mai schimbat situația. Pentru că sunt mai mulți ”nebuni” prin zonă acum. Noi când ne-am mutat la sat nu am vrut să ne ascundem, ci să creăm un loc deschis. Eu am un background colectiv, în care am trăit la sat, cu gândul de a face ceva, după cum ne dictează dorința. Unii spun că suntem idealiști. Nu. Suntem foarte egoiști, pentru că vrem să fie frumos pentru noi.

R.: De ce tocmai o moară?

J.C.: Nu aveam nici experiență, nici bani. În Germania aș fi apelat la Fundația pentru protecția monumentelor, care nu există nici azi în România. Aici, singurii pe care i-am găsit atunci au fost ”Mihai Eminescu Trust”, cărora le-am cerut să ne ajute. Nu vroiam să trăim într-un muzeu, dar vroiam să păstrăm lucrurile așa cum sunt. Apoi, au venit la noi foștii proprietari ai motorului morii, care ne-au cerut să îi ajutăm să îl vindem pe ebay. ”Primiți și voi 20%”, ne-au promis. Or, noi nu puteam ajuta la vânzarea a ceva original. Dar peste jumătate de an au venit cei de la ”Mihai Eminescu Trust”, să ne ajute cu restaurarea, cu crearea unei case de oaspeți. Am avut ceva rețineri: noi, fiind emigranți, să fim primii care încep cu turismul? Așa că am zis că nu e nevoie de o pensiune. Atunci, că acum ar fi nevoie. Am zis să folosim banii pentru dezvoltarea economiei locale - mai bine să renovăm moara.

R.: Cât ați investit?

J.C.: Peste 100.000 de euro. Dar asta și pentru că am făcut greșeli, am plătit unele lucruri de trei-patru ori. Apoi au venit prietenii noștri de la ”Salvați Roșia Montană”, care ne-au scris ei un proiect pentru accesarea de fonduri norvegiene. Așa am obținut banii pentru o brutărie. În 2010, după șase ani, am putut deschide ceea ce se vede. Știți ce m-a deranjat: că din banii aceștia niciunul nu a fost românesc. Se zice: de ce nu ați aplicat acolo, de ce nu dincolo? Păi, pentru că nu merita. Noi mai ușor luam finanțare din Germania decât din România. Așa că unii s-au săturat: noi de ce să tot dăm bani dacă România nu dă?

R.: Bănuiesc că e mult dacă numesc moara din Hosman o afacere...

J.C.: E o întreprindere. Care nu rentează economic, dar merită.

R.: Dar de când au început să apară turiștii, cum a devenit o atracție?

J.C.: Nu știu. În prima fază nu a venit nimeni, numai familiile noastre. Nouă ne-a plăcut să aducem oamenii împreună – când am vrut să facem un concert, pentru noi, am zis să chemăm și pentru alții. Noi să fim o interfață care să ajute oamenii să intre în contact. Fără ură, fără chestii rasiste. La început veneau mai ales turiști străini. Acum, de anul acesta, s-au schimbat lucrurile. Vin turiști români, mai mulți decât cei străini. Am auzit de prea multe ori aici faptul că ”nu se poate”. În 2007, când am vrut să facem traseul Brukenthal ni s-a spus așa. Că aici sunt mulți țigani, că vor fura și vor bate. Noi am zis că nu credem, că om fi naivi, dar nu contează și vom găsi în fiecare sat persoane de încredere. Și am dovedit că, până la urmă poți face ceva.

De ce ar fi bună o ”Asociație a Pompierilor”

R.: Cine e Luiza?

J.C.: Luiza e brutăreasa. Aici am găsit-o, căutam pe cineva care vorbește ungurește. Ea e din echipa care s-a format, din CAP-ul nostru, cum îi spunem. La început, echipa noastră a creat invidie, oamenii ne suspectau de ceva necurat.

R.: Ați resimțit sentimente negative?

J.C.: Ooo, după deschiderea brutăriei, timp de un an de la Luiza nu a cumpărat nimeni din sat pâine. ”De la țigancă nu se cumpără pâine”, ziceau. Și Luiza este chiar mândră cu etnia ei. Important, până la urmă e să reziști, să creezi o continuitate.

R.: Cum ar trebui să arate viitorul ideal în Hosman?

J.C.: Sunt două aspecte: cum ar fi pentru mine, personal, și cum ar fi ideal pentru toți. Pentru toți ar fi bine ca în fiecare sat să existe Asociația Pompierilor. Adică ceva foarte plictisitor, semn că societatea e așezată până la bază. Oamenii își doresc o viață un pic plictisitoare, probabil, în sensul că lucrurile să fie clare și previzibile. Pentru mine, eu m-aș bucura dacă s-ar mai muta aici oameni și din alte zone, nu neapărat din străinătate. Să creăm aici oportunități și pentru cei care au vrut să plece, dar nu au putut.

R.: Ce lipsește acum satelor de pe Valea Hîrtibaciului?

J.C.: Mai multe. Cel  mai important este faptul că lipsește posibilitatea de a ne rezolva singuri problemele. Descentralizarea, cu alte cuvinte. Să avem mai multă responsabilitate în zonă. De exemplu, în Germania am fost uimit să văd că mai multe comune au decis - și au putut să decidă - să renunțe la administrațiile lor proprii și să își numească o administrație comună.

Și să meargă mocănița. Avem niște semne în care ne spunem speranțe, vrem să vedem fapte. Mocănița nu va fi ceva care va aduce pâine la toată lumea, dar va fi un proiect care poate întări identitatea regională. Toată lumea are interes, până acum, ne-a împiedicat tot timpul Bucureștiul, că nu au fost bani. Eu vreau să văd un președinte de Consiliu Județean care se ține de cuvânt și rezolvă problema, astfel încât mocănița să fie o proprietare regională. Ar fi o emblemă.

R.: E o problemă că în Hosman au apărut case portocalii, cu geamuri termopan încadrate în tâmplărie de plastic albă?

J.C.: Nu e frumos, dar... Eu vreau altfel, dar... Avem niște norme cum trebuie să arate o casă într-o zonă protejată, dar aceste norme trebuie aplicate. Avem legi bune, dar noi trebuie să schimbăm și atitudinea. Dacă avem niște legi fie le respectăm, fie le criticăm și le modificăm. Dar să lăsăm totul baltă de fiecare dată nu e bine. Asta nu depinde doar de primar sau de autorități, ci de toți cetățenii.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi

de Traian Deleanu

Investigații, Administrație
Telefon:
0740 039 148
E-mail: traian[at]turnulsfatului.ro