Despre miscarea (nu numai populara) cu substrat national-patriotic

Pentru cine îşi mai aduce aminte, în urmă cu ceva vreme s-a mai agitat ideea unei mişcări populare. Ba chiar mai înainte, prin 2005, Valeriu Stoica milita pentru unificarea dreptei sub pulpana unei astfel de mişcări.

Iat-o repusă în discuţie în contextul relităţilor politice actuale.

Animatorii ţintesc, declarativ, mult mai departe decât la o mişcare partizană. Obiectivele propuse, programul lansat par a răspunde unei necesităţi ultimative de a scoate ţara din mediocra letargie politică, de a o responsabiliza la nivel de masă în privinţa propriului destin. Într-un fel o misiune istorică pe linia conştiinţei, a devotamentului patriotic. E posibil aşa ceva? Cât de realistă este ideea şi la ce orizont de timp s-ar putea raporta?

Ne place să recunoaştem sau nu, societatea românească şi aşa rămasă istoriceşte la un stadiu de dezvoltare înapoiat, a fost grav zdruncinată deopotrivă de regimul comunist şi dominaţia sovieto-rusească cât şi de regimul instalat la putere după 1989. Ţară bogată, am ajuns paria Europei. Şi nu atât ne înjoseşte starea economică. Încă ne-au rămas resurse încât cu înţelepciune, cu muncă şi devotament, ne-am  putea reechilibra într-un răstimp relativ rezonabil. Adevăratul dezastru s-a produs în sfera social-morală; domeniu-ţintă urmărit cu diabolică obstinaţie atât de comunişti cât şi de neocomuniştii postdecembrişti. Fenomenul s-ar preta la un adevărat studiu istoric. Să ne mărginim a spune că greu s-ar mai putea vorbi de valorile perene care înalţă o naţiune: patriotism, naţionalism sănătos, moralitate, dreptate socială.

La cine s-ar putea face apel în vederea redresării situaţiei?

Mişcarea se adresează predilect celor peste 50% inactivi electoral, în marea lor majoritate formată din generaţia tânără. Cu ce şanse de succes? Familia, şcoala, biserica şi-au pierdut în bună măsură capacitatea de educare şi formare. Iureşul vieţii moderne, a televiziunii şi internetului, pun tot mai multă stăpânire pe conştiinţe, le ordonează pe standarde cosmopolite, le îndepărtează de naţional, de patriotic. Nu suntem o naţiune suficient de solidar formată istoriceşte încât să rezistăm tendinţelor de dispersie. Gravele neajunsuri din ţară îi împrăştie peste graniţă deopotrivă pe părinţi ca şi pe copii. Pierderea încrederii şi nădejdii în propria ţară este fenomenul cel mai grav al zilelor noastre.

Mişcarea şi-a propus translatarea psihologică a interesului de pe tărâm individualist îngust pe tărâmul interesului naţional. De peste douăzeci de ani - mai mult decât perioada interbelică - cultul individualist, practicat în dispreţul normelor elementare de ordine şi bun simţ, a pus stăpânire pe pătura îmbogăţită a societăţii care deţine şi pârghiile puterii politice, exercitând o influenţă considerabilă asupra corpului electoral. El nu agreează, nu va subscrie comandamentelor mişcării care i-ar afecta interesele.

În fine, segmentul conservator format din cea mai mare parte a  masei ţărăneşti şi majoritatea vârstnicilor, care constituie grosul detaşamentuluii electoral activ, este captiv mentalitar puterii de la care aşteaptă sprijin în schimbul votului. Ne putem da seama la ce latitudine ne situăm dacă şi azi, după toate cele petrecute în ultimul an, virtuala candidatură la preşedinţie a nu  mai puţin „virtuosului” liberal, se bucură de cea mai mare audienţă.

Da, greu, foarte greu, vor recunoaşte şi promotorii mişcării. Dar nu imposibil. Pornită din strigătul de alarmă a unui mănunchiu valoros din preajma actualului preşedinte, susţinută cu zel şi fermitate, teza mişcării va sfârşi probabil prin a cucerii conştiinţele. Nu se ştie în ce orizont de timp, dar va triumfa. În pofida vicisitudinilor istoriei, românii, tradiţionali şi inteligenţi, vor conştientiza până în cele din urmă că tărâmul pe care s-au născut, în care au crescut este şi leagănul (de suflet) în care îşi pot valorifica capacităţile creative. Că aici şi nu aiurea, prin muncă nu numai contemplativ, îşi pot asigura bunăstarea, identitatea, continuitatea.