Fantanita Haiducului. Coelho, Piersic – mahmur si tipul de la bar

Probabil că știți tiparul acesta de familie: ea – gospodină sârguincioasă care face exerciții culinare după pozele din reviste, el -  un infatuat narcisist, fără cultură, dar cu bani. Ce legătura are asta cu vizita la Fântânița Haiducului? Păi vă explic.

Locul arată după mine ca un club de dezalcolizare. Nu știu cum arată unul foarte exact, că n-am avut onoarea, dar așa mi-l imaginez: curat, dar fără gust și cu multe mesaje mai mult sau mai puțin motivaționale. Și Fântânița Haiducului e plină de așa ceva. ”Dacă după 10 zece minute de stat la masă și discutat nu îți dai seama cine e fraieru, atunci tu ești”, scrie pe o tablă aurie, pe drumul labirintic spre baie. Ajuns acolo, mesajele continuă: ”Numai cei ce îndrăznesc să piardă într-un mod grandios, vor putea face lucruri grandioase”, scrie chiar la ultima ușă de dinainte de camera pișoarelor. ”Toată lumea îți vrea binele, nu îi lăsa să ți-l ia”, scrie în continuare pe o altă tăbliță. Tragi apa și mergi să te speli pe mâini. Aici, o altă avertizare: ”Stimați oaspeți, apa este captată de la mare distanță din trei izvoare situate în mijlocul Pădurii Bradului. Vă rugăm nu o risipiți. Vă mulțumim” Și te speli temător, gândindu-te înfricoșat la ce te-ar mai putea aștepta la masă. ”Atenție la cât mâncați! Ce lăsați dumneavoastră în farfurie, poate fi consumat de următorul client”. Aici, bineînțeles, glumesc. Dar la masă continuă sfaturile, poveștile și povețele populare. Există povestea ciorbei de piatră, cu tot cu dialoguri, sunt pasaje întregi de povești despre haiduci și așa mai departe. Când ți s-a aplecat de tot să citești, dai de meniul de vinuri, care începe, cum altfel, decât cu un citat din Seneca. 

Faci o pauză, ieși spre barul unde sunt parcate două motrociclete Harvey-Davidson, că tot vorbim de un American Inn, și dai de panoul de onoare. Și aici intervine ceea ce vă spuneam despre ”EL” din familie. E plin de fotografii cu celebrități care au trecut pragul hotelului sau al restaurantului. Este Paolo Coelho, e și Florin Piersic, ce pare șifonat rău după o noapte albă, îmbrăcat într-un trening tip ”foiță de anii 90”, apar și miri pe care sincer nu i-am recunoscut. În aproape toate fotografiile stă zâmbăreț un personaj, probabil tipul de la bar, sau poate administratorul. Panoul e de fapt tabla cu trofee fotografice al unui personaj oarecare. ”Sărut-mâna domnule scriitor, faceți vă rog o poză?”, ”ooo domnu Piersic, zâmbiți la bliț?”cunoașteți voi genul...

Să vorbim despre mâncare. Gospodina își face sârguincios datoria, doar că nu pare extrem de talentată. Doar conștiincioasă. Mîncarea e generoasă, bună pe alocuri, dacă faci excepție de faptul că de exemplu clătitele sunt reîncălzite la microunde sau că balmoșul îți este servit rece. Am cerut o gustare ardelenească, după care vă spun sincer că nu-mi mai era foame. Brânză de burduf, telemea, șuncă, cârnați vânătorești, jumeri, castraveți, roșii, ceapă roșie, toate așezate pe un platoul de lemn fără o prea generoasă imaginație. Dar mult. Totuși, gustul parcă nu era asemănător cu al bucatelor vândute la Sala Transilvania de la realii producători. A venit apoi o ciorbă de legume la care nu prea avem ce comenta. Bun, spre foarte bun. La bulzul ciobănesc ne-am oprit cam pe la jumătate, pentru că tot ce am servit până atunci era deja suficient. Comeseanul a luat balmoș, și odată cu el, o țeapă. Era rece. A încercat s-o dreagă cu niște clătite, dar ghinion: calde, dar cu crustă, semn că erau făcute de vreo zi și încălzite la repezeală.

Prețul total: 113 lei. Am mâncat bine, dar nu extaziant. Un lucru bun e faptul că mâncarea îți apare în fața ochilor exact așa cum este ea fotografiată în meniu. În plus, localul este mai plin decât orice alt restaurant din centrul Sibiului, semn că nu toți or fi niște negustori în trecere. Vor veni ei pentru ceva aici. Vorba reclamei: ”nu doar camere, ci amintiri plăcute”.