Avem proceduri. Si ce-i cu asta?

În opinia mea, pentru cine cunoaşte, cât de cât, sistemul administrării situaţiilor de urgenţă, în România, tragedia din Apuseni are la originile sale, în principal, nerespectarea procedurilor de intervenţii.

Declararea, la momentul oportun, de către Comitetul judeţean special constituit, prin ordin al prefectului, a situaţiei de urgenţă, pe teritoriu judeţului Alba, ar fi fost prima dovadă că statul român funcţionează, chiar şi la nivel local, în baza procedurilor cunoscute. După filmul evenimentelor din 20, 21 ianuarie, unii se pot întreba: şi ce-i dacă există proceduri? Ne-am obişnuit ca statul să reacţioneze întotdeauna doar după cum se vede de la „centru”. Şi mai vorbim de descentralizare!

Dincolo de dramatismul evenimentului din Apuseni, trăit, cu sufletul la gură, de întreaga societate românească, am realizat şubrezenia statului, cel puţin în unele din structurile sale cele mai apropiate de viaţa cetăţeanului. Este vorba, evident, de structurile ce ar fi trebuit să-şi dovedească capacitatea de reacţie promptă şi profesionalismul intervenţiilor în situaţii de urgenţă. Bineînţeles, în condiţiile în care avem legislaţia ce prevede procedurile specifice fiecărei intervenţii de acest gen. Şi o avem! După cele întâmplate la 20 ianuarie, concluzia generală poate fi că statul însuşi, prin funcţionarii lui locali, dar şi de la centru, nu a respectat procedurile de intervenţii. Fapt deosebit de grav. Nerespectarea procedurilor este atât de veche, încât nu i se mai cunosc începuturile. Cert este că funcţionărimea statului român, de sus până jos, s-a obişnuit să lucreze în stilul las’ că merge şi-aşa!

Trec peste faptul că, din perspectiva prevederilor legale strict legate de definirea situaţiilor de urgenţă, cazul aterizării forţate (pentru unii, al prăbuşirii, pentru alţii) a aviasanului – ca să folosesc un nume cu rezonanţe vechi – ar putea să nu intre în categoria „situaţiilor de urgenţă”. Asta, dacă cineva înţelege neapărat prin aceste situaţii doar dezastrele naturale. Dar, chiar şi aşa, tragedia din Apuseni demonstrează că o asemenea interpretare este total depăşită de realitate.

Aşadar, prefer să mă refer la evenimentul din 20 ianuarie ca la unul din seria neagră a intervenţiilor de urgenţă. În aceste condiţii, nimic nu mă poate opri să reclam nerespectarea procedurilor ce reglementează asemenea situaţii. După câte ştiu, legalmente, structura chemată să organizeze şi să răspundă de intervenţiile în urma accidentului din zona satului Horea, respectiv Comitetul judeţean de urgenţă al judeţului Alba, sub conducerea prefectului, nu s-a întrunit. În după amiaza şi seara zilei de 20 ianuarie, sau a doua zi, nicio informaţie publică n-a dat ca sigură conducerea operaţiunilor din Apuseni de către prefectul judeţului Alba. N-am auzit nici ca demnitarul local să fi cerut implicarea Comitetului naţional pentru situaţii de urgenţă. După cum nici salvamoniştii „albanezi” n-au ajuns primii, la locul faptei, ca specialişti în salvarea şi recuperarea accidentaţilor în mediul montan. De ce? Simplu şi imposibil de înţeles: n-au fost lăsaţi s-o facă. Şi încă o dată, de ce? Nici pe asta n-o ştim. Ce a  urmat se cunoaşte. O devălmăşie de informaţii, în mass-media, amestecate cu declaraţii oficiale aproximative sau contradictorii, până când nişte moţi de omenie şi-au lăsat cina, plecând în noapte să recupereze victimele de pe muntele Petreasa. Din păcate, prea târziu, pentru două dintre ele, dar şi din fericire, pentru alte cinci.

„A trebuit s-o trăim şi pe asta! Doamne, ce stat avem!” Parcă-l aud pe românul sceptic, după prea multe dovezi, că nu se merită să aibă încredere în stat. Altfel spus, să se simtă apărat de structurile administraţiei publice plătite din taxele şi impozitele pe care onor statul român i le pune în cârcă. Vorbim, însă, de acelaşi stat ce îşi pune în valoare, fără ezitare, monopolul constrângerilor legitime, în cazul în care cetăţeanul uită de obligaţiile ce le are faţă de el. Este o meteahnă prea veche a societăţii noastre, ca să nu fie cunoscută de majoritatea celor care au de-a face cu structurile statului.

Lipsa de încredere a cetăţeanului în stat, pe de o parte, simultană cu irepresibila reacţie a statului în a-l sancţiona pe cetăţean, atunci când acesta nu respectă legea, este una din maladiile sociale ce ne împiedică, generaţii după generaţii, să ne sincronizăm cu societăţile evoluate. Pe scurt, şi apăsat, în România nu există respectul reciproc cetăţean - stat. Descurajează acest lucru patriotismul, sentimentul de siguranţă socială al cetăţeanului şi dorinţa lui de a fi activ implicat în interesele generale, comunitare? Să răspundă fiecare dintre noi…

Dacă vom învăţa ceva de pe urma tragediei din Apuseni, se va vedea în timp. În nici un caz peste o zi, două. Neprevăzutul ne guvernează, nepăsător faţă de bucuriile şi necazurile noastre. Dar întrebarea este: avem convingerea, după peste 24 de ani de la despărţirea de comunism (?), că libertăţile civice şi democraţia sunt în stare să scoată la lumină conducători născuţi să păstorească societatea, pentru a nu mai avea doar conducători „făcuţi” de interese exclusiv politice? Oricum, fără conducători cu vocaţia respectării valorilor ei consacrate, degeaba vorbim de democraţie, în România!

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi