Cum mi-am cautat jumatatea la primul "speed dating" din Sibiu

Dintr-o poveste am aflat că la Sibiu se organizează, tocmai de Dragobete, un speed dating. Pentru cei care s-au uitat la multe filme gen “Hitch” sau “Sex and the City” explicaţiile sunt de prisos, iar pentru ceilalţi lucrurile stau cam aşa: un număr de domnişoare şi cam tot atâţia domnişori se întâlnesc într-un cadru organizat. Adică fiecare discută cu fiecare timp de şapte minute, poate-poate se înfiripă o iubire.

 

După ce m-am înscris eu pe site-ul firmei care organiza speed dating-ul la Sibiu, după ce am fost acceptată şi m-au anunţat la ce oră trebuie să fiu acolo, am răspuns prezent. Într-o seară de luni, prin urmare, treceam pragul unei cafenele din centrul Sibiului, unde teoretic trebuia să îmi întâlnesc jumătatea. Contra sumei de 50 de lei, căci atât costă participarea la o astfel de întâlnire.

Două domnişoare m-au întâmpinat cu amabilitate, m-au aşezat la masa nr. 1 şi mi-au explicat cum se vor desfăşura lucrurile. Urma să cunosc patru domni în 24 de minute. Pe formularul din faţa mea urma să notez nivelul de compatibilitate pe care simţeam că îl dobândesc cu fiecare,  cu note de la 1 la 5. Notele peste 3 erau considerate compatibilitate mare şi permitea ca el să primească, la sfârşit, datele mele de contact şi eu pe ale lui. 

Cred că m-am dus acolo cu prea multe idei preconcepute şi privind în jur am început să mă mai răzgândesc. La celelalte trei mese – căci eram patru domnişoare în total – stăteau uşor stânjenite, cu zâmbete timide pe chip, o domnişoară de vreo 28 de ani şi două doamne de vreo 34-36 de ani. Toate atrăgătoare, îmbrăcate drăguţ, genul de femei pe care le-ai vedea fără probleme într-o relaţie. Şi totuşi erau acolo. Şi eu care credeam că o tinereţe matură de vreo 30 de ani şi o înfăţişare atrăgătoare sunt două atuuri care te fac să nu apelezi niciodată la ajutorul altora pentru a-ţi face o relaţie.

 

Cele mai lungi şapte minute

 

Cu o întârziere simţitoare, clopoţelul a sunat şi la masă s-a aşezat Domnul nr.1. Au fost cele mai lungi şapte minute posibile. Pur şi simplu nu aveam ce să ne spunem. El: „Care e cea mai frumoasă amintire din copilărie?”, „Eu: Poftim?”, „El: Care e cea mai frumoasă excursie din copilărie sau unde te vezi peste zece ani? Crezi că o să fi căsătorită?” şi uite tot aşa a ţinut-o tânărul de 27 de ani, care era bodyguard la o sală de jocuri.

Sincer Domnul nr. 2 era ok pentru oricare dintre colegele mele de la mesele vecine, cele peste 30 de ani. Era puţin depresiv, „divorţat la 38 de ani, tata îmi mai zice câteodată că am o vârstă şi sunt singur..”. L-am încurajat. Nu părea că lumea se sfârşise pentru el, chiar dacă el asta credea. Întâlnirea noastră nu a dus la un schimb de informaţii, ci a fost mai mult ca o mini-şedinţă de terapie, între o tânără „foarte-foarte optimistă” (cuvintele lui) şi un om amărât, care sper că poate a avut norocul să convingă o vecină să bea cu el la o cafea.

Domnul nr. 3 mi-a plăcut. Nu pentru mine, dar pentru cineva care căuta o relaţie, era chiar ok. Atrăgător, 40 de ani, evident divorţat – din cei patru domnişori, trei trecuseră deja printr-o căsnicie. Era şi inteligent, dar şi uşor stingherit pentru că se afla acolo, aşa că punea întrebări aberante ca să pară că e detaşat de scopul întâlnirii. La fel ca şi doamnele din jurul meu, zic eu, îşi poate identifica jumătatea în mulţime, oriunde, fără să aibă nevoie să meargă la un speed dating.

Ultimul domn nu a prea lăsat nicio impresie. Teoretic se ocupa cu comerţul, practic nu prea muncea, dar avea în plan nişte idei de afaceri. Nu-i plăcea nici să zâmbească, nici să vorbească. S-a dus de la masă ca şi cum n-a fost.

Am plecat de la speed daiting zâmbind. Nu a fost chiar aşa rău cum mă aşteptam. Poate fi amuzant.