“Mi-ar fi frica sa sar in apa de la cinci metri, dar daca m-as urca pe barna si as face orice element din gimnastica nu as avea nicio treaba"

Ca la fiecare competiţie, fie ea mondială sau europeană, Steliana Nistor s-a luptat pentru o medalie cât mai preţioasă, pentru un loc cât mai sus. De fiecare dată a vrut mai mult, mai bine. Acelaşi traseu şi l-a dorit şi în antrenorat. A antrenat în Norvegia şi Germania, iar acum a revenit acasă.

Proasptăt reîntoarsă în Sibiu, după şase luni de iniţiere a copiilor în tainele gimnasticii, într-un orăşel de lângă Stuttgart, acolo unde în 2007, la Campionatele Mondiale de Gimnastică, a trăit cele mai frumoase clipe din carieră, dar şi cele mai mari regrete, multipla medaliată europeană, mondială şi olimpică, Steliana Nistor, a acceptat să stăm de vorbă despre amintiri, emoţii, regrete, carieră, idoli şi despre gimnastica actuală.

Reporter: Cum a fost experienţa din Germania şi care sunt proiectele tale, odată revenită acasă?

Steliana Nistor: Mi-am dorit foarte mult să ajung în Germania, mai ales pentru că acolo am cunoscut succesul, unde am ajuns vicecampioană mondială la individual compus şi bârnă. Chiar dacă am stat o perioadă scurtă, cred că mi s-a ȋndeplinit visul şi le-am putut împărtăsi copiilor din experienţa mea. Acum, vreau să fac ceva frumos cu copiii, să fac gimnastică de performanță în Sibiu, să descopăr fete care să-mi calce pe urme. Îmi doresc doar susţinere şi deschidere pentru un sport atât de curat.

Rep.: Pe lângă faptul că în Stuttgart ai cunoscut cele mai frumoase trăiri, acolo ai avut şi o profundă dezamăgire (la finala de la bârnă, Steliana Nistor a făcut un exerciţiu aproape curat, cotat cu 15.900. Medalia îi era asigurată, pentru că în concurs mai urmau doar două gimnaste, cele două mari favorite, Li Shanshan şi Nastia Liukin. Li Shanshan a căzut de pe bârnă şi a primit aceeaşi notă cu Steliana, în vreme ce Liukin a avut o dezechilibrare mare la un triplu salt grupat înapoi, iar arbitrii au punctat-o cu 16.025, anulându-i astfel aurul mondial Stelianei). Ai reuşit să treci peste aceasta?

S.N.: Nici ȋn momentul de față, când mai revăd imaginile, nu am puterea să-mi văd exercițiul de la bârnă. Îmi vine să plâng, pentru că mă gândesc cât de mică a fost diferența și am avut o șansă extraordinară. Înainte de competiție nu m-am așteptat să ajung așa sus. Dar când am văzut că a căzut chinezoaica, iar americanca era să cadă şi ea, am zis că e singura mea șansă să obțin maximum. Există o frustrare. Acesta, cât şi faptul că nu am fost antrenată de Belu şi Bitang sunt cele mai mai regrete ale mele.

Rep.: Cealaltă medalie de argint de la individual compus pe care ai obţinut-o se pare că a cântărit enorm. Doar anul acesta, după şapte ani, o gimnastă româncă a reuşit să câştige o medalie la această probă (Larisa Iordache, la CM de la Nanning)...

S.N.: Este cel mai dificil la individual compus. Evoluezi la toate aparatele și orice milimetru contează pentru a obține un loc pe podium. Nu vreau să fac comparaţie între generaţii, însă nu pot să uit acel moment de la Sidney, când podiumul era format din românce, ȋn frunte cu Andreea Răducan. Pentru mine ea rămâne ȋn istorie. A fost idolul meu.

Rep.: Au trecut mai bine de şase ani de la retragere, ţi-a mai rămas ceva din acea motivaţie de a te antrena?

S.N.: Pot să zic că și acum am acea motivație, dar conștientizez că au trecut deja șase ani jumătate. Fizic organismul e schimbat, nu mai e ca la 17 ani sau la 19 ani când m-am retras. Degeaba există motivație, pentru că tu depinzi de organism. Acum fac sport de plăcere, nu mai fac sărituri sau aterizări.

Rep.: Când priveşti din exterior, ai impresia că gimnastele nu au pic de trac când se urcă pe bârnă sau pe orice fel de aparat…

S.N.: (Zâmbeşte) De când mă știu eu am avut emoții, chiar și la mici Grand Prix-uri. Dar emoții constructive. Inevitabil ai emoții până ȋn momentul ȋn care prinzi acea siguranță de care ai nevoie.

Rep.: Cum reușeai să-ți controlezi emoțiile, ştiind că ȋnaintea ta alte fete deja evoluaseră?

S.N.: Încercam să nu mă uit pe tabelă. Dacă o făceam, mă emoționam și mai tare. La Mondialele din 2007, am fost ultima la sol care a ȋnchis concursul, a fost o presiune fantastică. Am aterizat la ultima diagonală și am ȋnceput să zâmbesc, dar nu știam de ce, simțeam doar.

Rep.: Cum rămâneai mereu conectată în concursuri?

S.N.:  În concurs te gândești pentru ce ai muncit, ca să vii aici să faci act de prezență? Nu, ci pentru a deveni campioană. Mi-am spus dintotdeauna să sufăr acum și să trăiesc tot restul vieții precum o campioană.

Rep.: Cât de importantă e legătura dintre componenţii lotului, la proba pe echipe?

S.N.: Enormă. Trebuie să existe o coeziune pentru ca, atunci când ajungi pe podium, să fii mulțumită că ai tras pentru toată echipa, nu doar pentru tine. Mâine tragi pentru tine, astăzi tragem toți.

Rep.: S-ar putea spune că ţi-a răpit gimnastica copilăria?

S.N.: Nici nu se pune problema. Până la vârsta de 11 ani, când am fost selectată ȋn lotul de junioare la Onești și eu făceam aceleași lucruri ca celelalte prietene. Mergeam la școală dimineața, făceam antrenamente după-masă, și când veneam acasă mă jucam.

Rep.: Când erai mică, ţi-a fost vreodată frică de înălţime?

S.N.: De mică am fost neȋnfricată, nu mi-a fost teamă nici să sar de pe casă sau să mă cațăr. Știu că mă urcam pe casă, și când venea tata de la lucru mă certa ca să cobor. La Europene, ȋn 2008, la exercițiul de la bârnă am alunecat și am căzut efectiv ȋn cap. A trebuit să port guler cervical. Iar a doua zi am concurat cu dureri, nici nu puteam să-mi mișc gâtul. Dar nu am vrut să renunţ.

Rep.: Ia spune-mi, dacă ar fi acum să sari în apă de la cinci metri înălţime, ţi-ar fi teamă?

S.N.: (Râde) Aş muri de frică. Dar dacă m-aş urca pe bârnă şi aş face orice element din gimnastică nu aş avea nicio treabă