Constantin Necula: "Multi cred ca Biserica obliga la Botezul copiilor. Gresit"

Cele trei întrebări adresate în această săptămână părintelui Constantin Necula se referă la conflictele dintre religii, la botezul copiilor de sub un an și nepotismul din Biserică.

Răspunsurile le găsiți mai jos. Întrebările pentru părintele Necula le așteptăm la secțiunea comentarii.

 

 

1. Din păcate creștinii îi întrec la crime pe musulmani, evrei, hinduși etc. Doar în Europa creștină a sec. XX avem două războaie mondiale cu zeci de milioane de morți. Nu mai vorbesc de evul mediu sau epoca modernă. De ce aceste crime la creștini, când Hristos ne cere să iertăm, să nu fim mândri sau lacomi și să nu ucidem? 

 

Din păcate, trăim într-o lume oarbă. Într-o lume în care Hristos este folosit pe post de paravan în obstrucționări ucigătoare ale Evangheliei. Nu cred că există „balanță pe morți” în funcție de religie ori confesiune. Oricum europenii habar nu avem despre genocidele din Africa ori Asia, privați fiind, printr-o cultură egocentristă- sau europocentristă, de informații care privesc dramele de acolo. Ideologizările, ca să nu mai fiu criticat că nu citesc DEX-ul, sunt purtătoare de virus ucigător. Venirea în lume a Mântuitorului este marcată de uciderea în masă a Pruncilor, Vestirea Învierii Sale aduce moarte pentru mii de martiri. Fie dictaturile (Irod și Nero sunt frați cu Stalin ori Hitler) fie abuzul de falsă democrație, fie exaltările și extremismele nasc moarte. Indiferent de religia pe care o îmbrățișează, ucigașii sunt ucigași. Privind spre trecutul nostru, efectul Stalin în uciderile din România, Ucraina sau în oricare stat „arestat” de comunism, Revoluția Culturală a lui Mao, toate conflictele între hinduși și musulmani din India vs. Pakistan, musulmani și creștini- cazul Turcia vs. Armenia, suniți vs. șiiți, au adus victime numeroase. Azi, războiul între Israel și Palestina, comportamentul musulmanilor din ISL în raport cu sirienii creștini, tensiunea terorismului care afectează fiecare clipă a planetei sunt „coloane” într-o algebră a morții de care ne cutremurăm. Orice extremism aduce moarte, nici un extremism nu ține de Evanghelie, ci de nebunia unei culturi rupte de Dumnezeu. 

Și mai este ceva. Europa secolului XX nu este creștină, ci construită în jurul atât de clamatelor adevăruri ale Revoluției Franceze cu alternativele sale naționale... În numele unor astfel de derivate iluministe s-a întunecat Europa!

 

2. Iisus a fost botezat la 30 de ani. De ce copiii ortodocșilor sunt botezați până la vârsta de un an?

Nu numai copiii ortodocșilor sunt botezați de mici. Doar că noi, în România, firesc, analizăm această realitate. Sunt botezați din a 40-a zi, iar când este nevoie chiar mai repede, pentru că Mântuitorul Hristos, a Cărui vârstă de Botez doar o bănuim în jurul a 30 de ani, atrage atenția ultimativ asupra a două realități: „Cel ce nu se naște din apă și din Duh nu intră în Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3.5) și „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi ” (Ioan 6.54 și 56). Botezul, Mirungerea și Euharistia sunt legate fundamental de Înviere. Doar pentru cei care cred în ea... Cei care nu cred în „obligativitatea” Scripturii e problema lor. Mulți cred că Biserica obligă la Botezul copiilor. Greșit. Părinții sunt cei care cer aceasta, nașii sunt cei care girează, iar preotul, sub ascultare de Episcop, împlinește Taina. Singurul argument pe care l-am auzit pentru Botezul ca adult al unui om este acela că un copil nu are conștiință! Oare așa să fie, oare conștiința crește odată cu vârsta? Priviți în jur și înțelegeți că odată cu vârsta crește riscul unei pervertiri de conștiință, că poți ocupa funcții în Stat lipsit fiind de conștiință, deși vârsta pare a fi înaintată. Nașul, la Botezul pruncului, nu mărturisește Crezul său, ci al Bisericii, în învățătura căruia copilul poate crește armonios și liber. Atât de liber încât la majorat, dacă nu-i place Biserica din care face parte, poate chiar să o renege, să o lovească... Cazuri sunt destule. 

Hristos Însuși se naște Prunc pentru că vrea să-i asume și să-i mântuiască pe prunci. Orice părinte conștient de nevoia de mântuire a copilului său caută să-i acorde Botezul. Biserica este o familie, nu un lagăr de concentrare. Mi-aș dori tare mult să văd cum adepții combatului creștinismului acordă libertate cu adevărat propriilor lor copii. Mă uit jenat la unele comentarii ale câte unui comentator la postările noastre pe subiect religios și mă jenez de libertatea lor. Da, sunt liberi să mă înjure și să se socotească deținătorii adevărului absolut, să mă pună la punct. Cert este că nu despre o astfel de libertate vorbește Biserica și nici Hristos, nu pentru o viață legată de păreri personale ultimative a atins Hristos iadul și l-a distrus. 

 

3. Fiul unui înalt prelat, trebuie să fie neapărat tot un înalt prelat? Fiul unui preot trebuie să fie tot preot? Care este criteriul etic și religios dupa care s-au ghidat clericii atunci când își promovează propriile odrasle?

 

Nu există o astfel de regulă. În general, regula este dată de vrednicie. Orice abuz este sesizabil și jenant pentru Biserică și credibilitatea ei în plan uman. Nu este însă drept ca dacă fiul unui preot, despre înalt prelat este și mai greu de vorbit, cu excepții notabile însă, dispune de cultura și vocația necesară lucrării pastorale ca preot să i se închidă posibilitatea de a fi preot. E ca și cum l-am pedepsi că e fiul unui preot. Sau ca și cum a fi fiu de preot, cu toate greutățile pe care le ține în ea o astfel de filiație, este fixarea într-un fel de ierarhie a „omului second hand”. Poziția guralivă dinaintea hirotonirii unor fii de preoți vine și din necunoașterea persoanelor și din unele „ratări” de vocație a unor fii nu tocmai, sau deloc, vrednici. Dar lumea uită, de exemplu, că tocmai din astfel de transferări de vocație s-a salvat Ortodoxia românească a anilor 50-60 când a fi preot era un risc enorm. Eu cred, fiu de frizer și de vânzătoare de alimentara, că nu pedigree-ul este principala motivație a hirotoniei. Este clar însă pentru mine că a crește într-o cultură hrănită de Liturghie și rugăciune, de lectură duhovnicească, de cultură a limbilor specifice cercetării teologice (gracă, latină ori ebraică), existența unui mediu care încurajează munca duhovnicească sunt atuuri mari în asumarea unei astfel de vocații. Orice abuz de mediocritate costă însă. Cred însă că nu numai teologia este marcată de astfel de moșteniri „levitice”. În genere profesiunile vocaționale (medici, profesori, actori, oameni de cultură ori media, sportivi...) dau un astfel de comportament pe care unuii îl cred abuziv. El devine deranjant când „odraslele” nu au nimic de a face cu astfel de vocații. Ca tată responsabil ai obligația să simți când copilul tău se depărtează de idealul vocației slujirii preoțești si să încurajezi acele calități care-l recomandă unei altfel de profesiuni. Nu e ușor, poate să te doară enorm, dar e obligatoriu să nu-ți nenorocești fiul prin forțări de împlinire. Dar cred că este o mare bucurie să constați că el este chiar mai bun decât tine. Să nu uităm de marile familii preoțești ale istoriei României, indiferent de confesiunea creștină căreia i-au aparținut, care au marcat cultura și istoria libertății noastre. Nu mai vorbim de familiile rabinice, ori ale imamilor, care fac tocmai din moștenirea vocațională cheia de boltă a unei credințe nesmintite din adevărul religiei lor.