Pacea a durat prea mult?

70 de ani. Prea mult pentru pacea europeană? Posibil? Când s-au stabilit aranjamentele postbelice s-a mizat pe o pace permanentă, durabilă, date fiind consecințele catastrofale ale celei de a doua confruntări de anvergură pe teatrul european. Se pare însă că timpul, acest inexorabil judecător, are socotelile lui.

Lui Hitler i-au trebuit mai puțin de 20 de ani pentru a pune în cauză aranjamentele după prima conflagrație mondială. Comparativ, Putin se socoate în pierdere de viteză, în nevoie de recuperare.

Două situații quasi asemănătoare, ambele în cheie revizionistă. Stalin obținuse mai mult decât spera. Imperiul rus se întindea peste țări și popoare, până departe în răsărit și sud, până la mijlocul Europei. Ideea consolidării și extinderii lui, urmărită la scară mondială cu obstinație, a pus pe jar America și Europa. Timpul și războiul rece nu i-a fost favorabil Rusiei. În anii fatidici 1989-1990, se desprind din conglomerat cele trei Țări Baltice, Basarabia, ulterior Georgia iar de ultimă oră Ucraina, după ce pierduse influența în Austria, Germania (de răsărit), Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, România, Bulgaria, Albania. Unii au crezut că se vor liniști.

Se afirmă că doar Putin este cel care pune paie pe foc. Da, dar nu numai. Istoricește, Rusia aspiră încă de pe vremea lui Petru Cel Mare la întâietate dacă nu chiar la supremație mondială. Întinderea geografică și enorma bogăție în resurse au indus (induc) sentimentul de măreție la nivel de masă încât, oricine i-ar fi la conducere, va fi încurajat și tentat s-o afirme (reafirme) pe plan mondial.

De aici derivă și tensiunea exacerbată a relației ei cu zona euro-atlantică. Putin a spus-o pe șleau: se vrea cel puțin egal cu America în gestionarea politicii la nivel global. De aici, în primul rând, reacția dură la apropierea NATO de fruntariile sau zonele sale de interes. Aspirația la libertate și independență a țărilor care i-au fost până ieri vasale n-are nicio importanță în optica strategică rusească. Dimpotrivă, le-ar îndemna să i se alăture din nou într-o formulă proprie de alianță.

Din nefericire, locul dialogului l-a luat zăngănitul armelor. Asistăm practic la o competiție pe puterea militară. Urmare celor petrecute în Crimeea și Ucraina, NATO își regrupează forțele pe zona de protecție a flancului său răsăritean în timp ce Rusia investește în draci în fortificarea și modernizarea puternicei sale mașinării militare. Marea Neagră spre exemplu a devenit teatrul unor posibile și dure confruntări, dat fiind teribilul ei interes strategic. Idem Marea Baltică.

În ce ne privește, dormim (liniștiți) deși am avea motive de nesomn. Se spune că niciodată n-am avut asigurată securitatea ca acum, sub umbrela NATO. Așa este de o parte numai că, ultra specializată în mijloace de persuasiune și ingerințe,  Moscova aproape sigur va recurge la recrutare de agenți și influență insidioasă pentru a ne destabiliza din interior, pe ascuns, dacă pe față nu e posibil.              În această idee, semnificativă devine politica maghiară. Ea, singura din UE și NATO, face un joc dublu. A reușit să intre în grațiile Moscovei. Vă amintiți? Și în 1940 intrase în grațiile lui Hitler iar rezultatul a fost odiosul Diktat de la Viena asupra jumătății Ardealului. Sigur, situația de acum este diferită. Nu mai puțin însă, s-ar putea miza pe iredentismul maghiar, peren și virulent, copios alimentat din trei direcții: din zona diasporei maghiare, din rândurile extremismului iredentist intern și probabil cel mai de luat în seamă, sprijinit pe față de politica oficială ungară. Totul se însumează nesfârșitului lanț de acte, fapte și atitudini începând îndată după Trianon și până în ziua de azi. Ultima ispravă, cea a primului ministru Orban care n-a găsit un loc mai nimerit decât România, pentru a repune pe tapet ideea Ungariei Mari cu toate simbolurile ei. O idee, un gest prea semnificativ, prea sfidător, prea provocator, prea îndrăzneț, pentru a nu avea o acoperire de dinafară. Nu vor fi fiind omuleții verzi dar din vastu-i arsenal, din bogata-i tolbă, Moscova poate extrage formula „potrivită” de destabilizare internă, uzitând de arma neîmpăcatului iredentism.  De ce nu? Dacă se urmărește refacerea imperiului rus, de ce nu s-ar exploata o potențială conjunctură pentru refacerea și a „imperiului” Ungariei Mari?

De bună seamă, problemele trebuie privite și tratate funcție de moment ca și de virtuală perspectivă. Cu seriozitate și răspundere. Este rostul politicii precum și, cel puțin deopotrivă, a mijloacelor proprii de asigurare a securității, fără a ne baza exclusiv pe NATO. Nu se știe câtă răbdare va mai avea timpul cu pacea care deja se vede amenințată.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi