Confesiune de suporter

Am fost mai tot timpul copilul mai sărac al baschetului românesc. Ne-am uitat cu jind în fiecare an cum Asesoft se îmbăia în milioane de euro, cum Clujul înșira sponsorii pe panouri ca mărgelele, cum Timișoara primea cu multe zerouri de la Primărie și Consiliul Județean. Am suduit cu năduf Energia și Mediașul pentru banii primiți din energie. N-au sfârșit-o prea bine nicicare dintre ei. Cumva, acum simțim o mulțumire ciudată. Știm că tot ce am obținut, puținul ăsta, l-am obținut cinstit și cu multă muncă. Că am compensat tot timpul lipsa banilor prin emoție, creativitate și dăruire. N-am mai mirosit o finală de multă vreme, dar nu pot să zic că-mi pare rău. Pentru că CSU Atlassib Sibiu e una dintre puținele echipe din țară care nu și-a cumpărat titlurile.

Sigur că a durut. Banii altora au semănat frustrare. Ne-am împuținat în sală, ne-am scârbit, ne-am revoltat și la un moment dat chiar am lăsat-o baltă. Ne-am săturat de sărăcie. Și proști am fost.

Am uitat gustul satisfacției. Am uitat plăcerea victoriei lui David împotriva Goliatului. Am uitat cum te simți când răstorni calculele hârtiei. Am uitat cum e să se uite lumea la tine cu admirație pentru că joci cu ghetele rupte dar din tot sufletul. Am uitat cum e să cântăm din 1850 de piepturi. Dar cel mai important lucru pe care l-am uitat este că dragostea noastră pentru echipa asta nu are legătură cu victoria.

Sunt ani buni de când nu am văzut Sibiul cum l-am văzut duminică. O echipă matură, fără teamă, cu un calm și o stăpânire de sine rară în baschetul românesc. Și la mijloc e un cumul de factori de care trebuie să ținem cont. Trio-ul management-bancă tehnică-finanțatori funcționează, în sfârșit și să dea zeul baschetului să nu se strice vreuna dintre rotițe. Cei doi manageri au ales teribil de înțelept când l-au instalat pe Dan Fleșeriu în fruntea echipei. Pentru că e nevoie să fii de-al casei ca să înțelegi cum se cultivă în teren spiritul acestei echipe. L-am urmărit cu mare atenție de-a lungul meciului și s-a comportat perfect. A trântit tabla de podea exact când a trebuit. A cerut time-out-uri la momentul oportun, a rotit perfect jucătorii, a știut când să pună presiune pe ei și când să îi încurajeze. Și s-a îmbrățișat cu fiecare la finalul partidei. Pare ridicol argumentul, dar aduceți-vă voi aminte ultimul antrenor care își îmbrățișa jucătorii.

Sălii nu i-a lipsit mult ca să se umple din nou până la refuz. Și nu s-a umplut pentru că CSU a început să câștige. Pentru că povestea nu este despre victorie ci despre drumul spre victorie, despre fiecare lacrimă sau strop de sudoare vărsat pe parchetul la fel cum este și despre fiecare zâmbet sau îmbrățișare. Acesta este adevăratul CSU Sibiu.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi

de Bogdan Brylynski

Editor
Telefon:
0722 227 297