Ne putem ridica?

A fost la modă. Critica, cu şi fără temei a „perioadei” Ceauşescu, devenise un fel de sport la zi, îndărătul căruia colcăia „democraţia” postdecembristă. Facă oricine comparaţie şi, dacă e de bună credinţă, va constata că pe lângă aspecte – e adevărat grave – privind îngrădirea drepturilor omului, paralizarea fiinţei umane şi totala ei subordonare partidului şi statuluiş precum şi multe alte aspecte criticabile, politica ceauşistă a urmărit, iar în parte a izbândit şi unele obiective de mare importanţă pentru ţară, în condiţiile specifice ale raporturilor în cadrul Tratatului de la Varşovia şi CAER. M-aş referi la două dintre ele şi anume, efortul construcţiei economice şi promovarea identităţii şi independenţei naţionale. În ambele domenii suntem pe picior de inferioritate faţă de Ceauşescu.

Puterea economică este garanţia independenţei, lucru intuit cu toată  mărginirea opticii sale de Ceauşescu şi dimpotrivă, în totul ignorat de regimul postdecembrist. Dar este aici o explicaţie revelatoare. Pe când Ceauşescu a dorit şi a urmărit independenţa, fie dinspre răsărit fie dinspre apus, regimul Iliescu s-a zămislit, întocmai celui din 1945, sub influenţa rusească şi doritor să rămână sub ea. Nu mai puţin, sunt motive să  credem că tendinţa spre independenţa economică n-a fost – nu este - văzută cu ochi buni nici de cercurile financiar-bancare occidentale. Deşi era o economie planificată, funcţională interdependent în cadrul CAER totuşi, cu sacrificii sociale, ţara nu mai era datoare nimănui şi cu  perspective de evoluţie economică. Prin posibilitatea de contaminare, o ţară fără datorii este un adevărat pericol pentru reţeaua financiar-bancară axată pe camătă.  Tot incomodă pentru ei este şi o ţară cu economie proprie, restrângând piaţa de desfacere a produselor străine.

Fireşte se pot aduce argumente pro şi contra unei asemenea deveniri a României, cert este însă că acum, după un sfert de veac, ţara a fost adusă în situaţia în care nu are nici economie nici independenţă reală. Deşi se spune că avem cea mai mare creştere economică în plan european, ea nu se vede la suprafaţă. Actualul guvern, mai mult chiar decât precedentele, recurge la împrumuturi în draci pentru a umple golul valutar destinat consumului, ceea ce face dovada că economia nu face faţă nici acestui sector, necum şi celui investiţional. Am mai spus-o şi repet : avem o economie a cărei profit ia calea străinătăţii nu cea a bugetului. E bine pentru locuri de muncă dar nu pentru acumulări în scopul dezvoltării. Şi, mi se pare tot atât de limpede, fără un fond economic propriu, cu alte cuvinte fără a pune în valoare disponibilitatea economică a ţării, nu există nici independenţă politică reală.

Aşteptam de la acest guvern care nu este îndatorat politic, să iniţieze un program de investiţii în economia agricolă. De ani de zile s-au lansat diverse strategii în acest domeniu, inclusiv, acum câţiva ani, de către actualul prim ministru, specialist în problemă. Toate au rămas petece de hârtie. Spre exemplu un program de irigaţii sau un program de refacere a parcului de tractoare, maşini şi unelte agricole. Ceauşescu le realizase la nivel cât de cât acceptabil. Era pe trend evolutiv. Cine o fi având interesul să-i îndemne (sau să-i tolereze) pe români să le distrugă? Tot fezabil ar fi fost un plan pentru stimularea sectorului zootehnic. Refacerea industriei pe ansamblu este mai problematică dar un program de dezvoltare a agriculturii şi turismului pentru care avem favorabile condiţii naturale ar fi fost realizabile.

Mă tem că tocmai unele  condiţionalităţi ale integrării sunt o piedică spre acest parcurs. Să fim realişti. Politica n-o concep politicienii ci cei mai puţin expuşi la vedere care deţin pârghiile financiar-economice. Aici este marele interes. Aşa cum se desfăşoară lucrurile de după „89”, interesul este ca România să rămână – alături de alte zone est-balcanice – o piaţă de desfacere a produselor străine, preponderent occidentale, cu toate consecinţele ce decurg dintr-o astfel de subordonare.

De 75 de ani România este îngenunchiată, de străini şi de românii înşişi. Peste doi ani vom aniversa un mare act istoric în care s-au implicat atât românii la nivel de masă cât şi reprezentanţii lor, animaţi deopotrivă de reale simţăminte patriotice şi dragoste de ţară. Cum vom celebra noi această aniversare? Cu fraze ditirambice, cu tirade naţionaliste apte să anestezieze conştiinţele sau cu ochii realităţii? Ar fi mai de grabă prilejul strângerii rândurilor, a celor dinlăuntru ca şi a celor dinafară, în scopul încercării de a ne ridica din genunchi.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi