Rușine, dezonoare

Da, rușinea și dezonoarea ne vor însoți în istorie, dacă adevărul și justiția nu vor fi repuse în drepturi cu referire la evenimentele din decembrie 1989-iunie 1990. Este o adevărată enigmă nedezlegarea lor de justiție timp de un sfert de veac. Referința nu este neapărat la chestiunile de amănunt, la cine în cine a tras, la consecințele în planul distrugerilor, ci la semnificația și urmările evenimentelor în planul evoluției interne a țării ca și la rezonanța lor în lume, la umilirea, la terfelirea imaginii țării și a poporului român în fața opiniei publice internaționale.

S-a spus adesea că n-a fost o revoluție, ci o lovitură de stat. Indiferent cum o numim, esențial este faptul că începând cu după amiaza zilei de 22 decembrie, ea a denaturat și a frânt, cu urmări incalculabile adevărata aspirație și voință a românilor.

La ieșirea dintr-o audiere la DNA, Iliescu a afirmat: „așa au fost vremurile”. Asta spune mult, dacă nu chiar totul. Să încercăm deci să vedem ce „spuneau vremurile”, dar nu spune Iliescu. S-ar putea să aflăm sau cel puțin să intuim motivele pentru care el și cei din grupul său dorm liniștiți, să mergem până la ideea că justiției i se pune pumnul în gură.

Glasnostul și perestroika lui Gorbaciov aduceau, după decenii îndelungate, speranța unei schimbări în natura comunismului. Ideea era acceptabilă sateliților est europeni ai Moscovei, mai puțin lui Ceaușescu. El nu se vedea supraviețuind fără un comunism dur, tot astfel cum nu accepta în continuare supunere față de Moscova. Era deci un obstacol pe linia noii gândiri moscovite, apreciată ca fiind un pas semnificativ înainte și de către cercurile politice occidentale, inclusiv de America. S-a luat ca atare în calcul îndepărtarea forțată a lui Ceaușescu, în care scop a fost constituit – de către KGB - grupul de opoziție în frunte cu Iliescu, menit a-i lua locul la momentul potrivit. Punctul culminant al deciziei a fost întâlnirea Bush - Gorbaciov în Malta ( 2/3 decembrie 1989). Se pare că atunci Gorbaciov a primit mână liberă inclusiv să mențină în continuare România în sfera de influență rusească pe linia noii orientări. Doar că acele aranjamente nu coincideau cu voința și aspirațiile poporului român. Fără Ceaușescu da, dar fără comunism și dominație străină, indiferent ce față ar avea. Aceasta este contradicția fundamentală a „vremurilor” pe care, însă, cum era de așteptat, Iliescu și ai lui a rezolvat-o în detrimentul României.

Se va spune că nu se putea face nimic peste voința marilor puteri, preponderent peste voința URSS. Să acceptăm că așa era până în momentul în care a devenit limpede că poporul este dispus la sacrificii pentru libertate, fără comunism. Ideea s-a înfiripat la Iași, la Timișoara, în multe alte părți ale țării, iar după fuga lui Ceaușescu părea un val de nestăvilit. Din acest moment, nimeni, sub niciun fel de motiv, fie dinlăuntru fie dinafară, nu avea dreptul să scalde în sânge dumnezeiasca aspirație a poporului român la libertate. În atmosfera ce plutea la sfârșitul lui 1989 și ținând seamă de orientarea lui Gorbaciov, Rusia nu intervenea fățiș cu forță militară, căci se expunea încă odată brutal opiniei publice.

În schimb, cei care au acceptat să treacă România prin sânge, să-i trădeze aspirațiile firești, s-o îngenuncheze, au fost Iliescu și grupul său de așa ziși dizidenți. Nu se poate șterge nici pata de pe obrazul conducătorilor armatei pe care au pus-o în slujba lor. Și dacă în tumultul lui decembrie nu se puteau discerne cu limpezime sensul și motivația evenimentelor, în schimb totul a devenit clar și limpede cu prilejul mineriadei din iunie când, pentru a se menține la putere, i-au asmuțit pe români contra românilor; un act de trădare națională care ne-a umilit și ne-a proiectat în bezna pestilențială a istoriei. Nici un român cu dragoste de neam și țară nu s-ar fi pretat la o asemenea josnicie. Au fost aleși pe sprânceană, întocmai ca în 1945, oameni fără rădăcină și fără suflet românesc.

Așadar, un atentat dement, pe deplin conturat, nu numai cu adresă umanitară, ci țintind valorile supreme ale statului și poporului român, nu-și găsește de decenii răspuns din partea justiției. Vedem că rezolvarea lui trenează și acum când de nefirescul lucrurilor s-a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

De ce deci nu se rezolvă cazul? Să fie întemeiată presupunerea că li s-a promis protecție și apărare indiferent de consecințe și astfel justiția să fie legată de mâini? În acest context să fi trenat o cercetare penală doar de ochii lumii? Nu văd o altă motivare, un alt răspuns, în lipsa fermității de a fi deferiți justiției până mai sunt în viață. Noul Procuror General al României, Dl. Augustin Lazăr, are obligația să se prezinte în fața românilor, să explice pe înțelesul tuturor motivele pentru care această dramă istorică a României nu-și primește dezlegare.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi

de Gavril Dejeu