Interviu cu Dan Perjovschi. „Lumea crede că dacă atârnă nişte tablouri pe sfoară de rufe face artă contemporană”

Unii expun în muzee, însă el preferă zidurile. Vorbim despre Dan Perjovschi, un artist care nu mai are nevoie de prezentare. Este pe buzele tuturor, fie că vorbim de români sau străini. A transformat din artă un stil de viață și încearcă să-i dea desenului rangul pe care îl merită. În 2015, împreună cu soția lui au fost numiți Ambasadori ai Sibiului de către AIOS, iar zidul Teatrului este doar unul din locurile unde desenele-i sunt prezente. Cum a reușit să se facă remarcat și, mai ales, dacă Sibiul se îndreaptă într-o direcție bună în ceea ce privește arta și artiștii, ne-a povestit pe larg într-un interviu publicat în revista din cadrul proiectului „Art-Point-Orașul Artiștilor”. Acesta se desfășoară până pe 15 octombrie, la căsuțele din zona Turnul Sfatului. 

Reporter: Întâlnim mulţi artiști, însă puțini reușesc să iasă din anonimat. Dvs., în schimb, sunteți cunoscut atât în țară, cât și în străinătate. Cărui fapt credeți că i se datorează acest lucru?

Dan Perjovschi: E multă lume, dar puţini artişti. Majoritatea celor prezenţi în această zonă sunt slabi. Au avut şcoli slabe şi un context slab. Şcolile din România produc anual sute, dacă nu mii, de artişti. Unde se duc ei, nimeni nu ştie. Instituţional, ca politici culturale şi ca bugete pentru arta contemporană, România stă prost. La Sibiu, există Agenda Culturală dar asta este gândită mai popular: se vrea vizibilitate şi public, nu cercetare și conţinut. Eu am muncit enorm şi am participat la tot ce se putea participa în anii `90 la nivel naţional şi, imediat după aia, la nivel internaţional. Au venit curatori străini m-au vizitat la atelier şi m-au selecţionat în expoziţiile lor. Eu am adus ceva nou şi fresh la fel de căutat la Sibiu sau la New York. Am avut curaj, mi se şterg densele de pe ziduri şi, am avut atitudine critică de la început. N-are nimeni nevoie de a milioana natura statică sau de nu ştiu ce peisaj obosit. În schimb o radiografie în trei linii a lui Trump vrea oricine.

Cum ne dăm seama care este semnătura lui Dan Perjovschi?

Pentru că nu semnez. Pentru că mă implic în cetate, sunt activ activistic şi caritativ. Mă vedeţi pe pancartele protestelor, pe tricourile maratoanelor în spaţiul alternativ Kiosk din Chişinău, dar şi pe zidurile muzeului Ludwig din Aachen.

Alegeți intenționat locurile în care să vă expuneți artă? De exemplu, la Sibiu avem un zid întreg cu desenele dvs.

Aleg cu mare grijă. De exemplu, acum când „lumea bună” expune la MNAC, eu expun la spaţiul alternativ Sandwich Bucureşti, care-i un loc între două garaje. La Sibiu, desenez pe un zid public şi nu la Brukenthal. Am desenat cu copii romi la Pata Rât în mijlocul gunoaielor, în timp ce se deschidea cea mai flamboaiantă expoziţie din lume Bienală de la Veneţia. Expun în locuri controversate şi îmi găsesc singur alternative. Am la Sibiu o expoziţie care durează de un an de zile şi nu e zidul de la Teatru, de care nu ştie multă lume şi n-am de gând să-i fac reclamă. Eu lucrez cu profesionişti şi instituţii adevărate oricare ar fi mărimea, bugetul şi localizară lor geografică. Mă simt câteodată mai bine desenând casa scării din liceul Negruzzi din Târgu Ocna decât în Muzeul Cotroceni, unde nu intră nimeni. Câteodată, desenul meu pe o pancartă la minus 15 grade mi se pare mai bun decât desenul meu înrămat pe peretele unui muzeu cu temperatura controlată.

Cum e văzută arta dvs. în țară și cum e văzută în străinătate? Există diferențe de percepție?

După 30 de ani de activitate, pot spune că arta mea şi-a găsit un public şi aici şi acolo. E suficient să stai un sfert de oră lângă zidul din Sibiu să vezi că e jumi-juma: oameni care văd şi oameni care nu. În străinătate, sunt, poate, mai „interesant” pentru că sunt mai rar. Vin şi plec, am un stil mai neobişnuit şi creez „noutate”. La noi, lumea, poate, s-a obişnuit şi nu i se mai pare ceva „deosebit”. În Occident, sunt invitat în limita mea de sus, totul este posibil, sunt liber să fac ce vreau şi mi se pun la dispoziţie toate condiţiile. În România, de obicei, trebuie să găsesc variante la „Nu se poate!”. De asta am ales un zid în spaţiul public, că n-are nimeni cheie la el şi nu trebuie să fugăresc un supraveghetor care uită să aprindă lumina şi e liber duminică.

Cum stă Sibiul la capitolul artă și artiști? În ce direcție se îndreaptă?

Nu stă grozav. Sibiul nu are un Kunsthalle, un cub alb cu buget curatorial şi de producţie consistent, aşa cum e teatrul, filarmonica sau teatrul de dans. Ceea ce se numeşte Muzeul de Artă Brukenthal e o sală şi un depozit fără personalitate, fără autonomie şi fără buget. Când intri acolo şi vezi pădurea de sculpturi şi picturi de anii `80, prăfuite, scoase de-a valma pe hol, înţelegi într-o secundă nivelul. Apropos, cum se face că cel mai vechi muzeu de artă din ţara asta împlinește 200 de ani şi nimeni în lume nu prea ştie nimic, parcă e ceva clandestin... Lumea crede că dacă atârnă nişte tablouri pe sfoară de rufe face artă contemporană sau că orice fotografie macro e artă.... Din păcate, lipsa de selecţie şi de contacte internaţionale a dus partea instuţionalizată de artă contemporană în derizoriu. Pe de altă parte văd că instituţiile Teatrul Gong, Biblioteca Astra, Teatrul Radu Stanca sunt deschise spre arta contemporană. Exista un Festival de benzi desenate şi unul de Street Art. Şi mai există şi grupul Nostru. Acest grup de artişti strânşi laolaltă de nevoie şi de presiunea Clujului şi Bucureştiului este o mare resursă. La fel cum sunt curatoarele Liviana Dan şi Anca Mihuleț, care n-au fost bune la Brukenthal şi după ce-au fost puse pe liber una a devenit curătoare a pavilionului Naţional la Bienala de la Veneţia şi alta directoare interimară la Muzeului Naţional de Artă Contemporană de la Bucureşti. Să râzi cu lacrimi nu alta. Sibiul poate fi atractiv pentru artişti vizuali din toată ţara sau din străinătate, dacă oferă platforme de expunere, ateliere sau burse. Altfel de ce să vii sau să stai aici?

Ce părere aveți despre acest proiect ce se va desfășura la Sibiu, care „scoate” artiștii în stradă?

În principiu, orice ajutor la promovarea în cetate a artei contemporane e binevenit. Eu sunt de opt ani pe stradă şi gagiul ăla care împleteşte baloane tot de cam atât.... Ideea nu este de ai face pe artişti mai populari. Unii nici nu au ce căuta pe stradă, ci trebuie să stea prin arhive să cerceteze. Deci, depinde ce duci pe stradă. Banalul? Conservatorul? Sau noutatea, interactivitatea, contemporaneitatea? Arta în spaţiul public își are regulile şi istoria ei. Spaţiul public nu e muzeu. E intersecţie de planuri şi concepții despre societate. Pe străzile din Sibiu, s-a murit pentru libertate, în 1989. N-ar trebui să uităm asta.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi

de Madalina Micu