Viața unui sas din Biertan care a evadat din România din cauza lui Ceaușescu. „După 18 ani vând tot și plec din nou”

Martin Gaber provine dintr-o familie de sași, iar copilăria și-a petrecut-o în arhicunoscutul sat turistic Biertan. A evadat din România lui Ceaușescu, peste Dunăre, riscând să fie împușcat. Când s-a reîntors acasă a visat că-și va recupera casa și își va trăi restul vieții pe pământul pe care alerga desculț când era copil. Acum vrea să plece din nou – din România acaparată de corupție și birocrație.

Sasul care avea grijă de avionul lui Ceaușescu

Martin Gaber s-a născut în satul Copșa Mare din comuna Biertan, într-o familie de sași. La 12 ani familia s-a mutat în satul de reședință al comunei, Biertan, după ce mama sa a moștenit averea bunicului. Tânărul Martin a făcut Școala profesională de mecanică agricolă din Dumbrăveni, după care luându-și carnetul de muncitor calificat până în anul 1970 a muncit unde era de lucru. În 1970 a fost chemat în armată. A făcut armata la Aeroportul din Otopeni. A lucrat într-o echipă care era responsabilă de întreținerea tehnică în special a avionului cu care zbura președintele României comuniste, Nicolae Ceaușescu. Martin Gaber era unicul sas trimis la Otopeni, cel puțin în perioada cât a stat acolo, până în 1972, ceea ce l-a mirat la vremea ceea, fiind responsabil de remorcarea avionului din garaj și parcarea acestuia.

Își amintește astăzi zâmbind despre armată: „M-am mirat că eu, ca sas, să ajung în unitatea ceea. Îmi amintesc că interiorul avionului avea trei camere în culorile roșu, galben și albastru. Eram 80 de inși. Zona ceea era închisă, nu putea să intre fiecare – dormeam și mâncam acolo. De fiecare dată ne bucuram când venea din străinătate - tot ce era în avion era al nostru. Cu excepția băuturilor scumpe. Băuturile nealcoolice rămâneau la noi și mâncarea gătită care rămânea era pentru noi, iar restul le luau cei mai mari. Noi ne bucuram pentru fiecare pahar cu apă, pentru că beam din robinet, iar mâncarea era ca în armată – fiecare dimineața ceai și macaroane. Joi era cea mai bună mâncare – iahnie de fasole cu salam și o gogoașă. Cea mai rea era duminică - varza călită, în fiecare duminică. De sărbători ne dădea un pahar de țuică. Și cartofi, cartofi din greu”.

Dar armata nu a stricat nimănui, spune bărbatul. Aceasta te învață să prețuiești prietenia, să împarți o țigară la doi și să respecți disciplina. „După armată mi-au dat un certificat, precum că am lucrat ca mecanic auto și care îmi permitea să lucrez în civilie ca mecanic auto. Cu baza asta m-am angajat la Gaz Metan Mediaș, unde am lucrat din 1972 până în noiembrie 1978”, spune bărbatul.

Evadarea

La sfârșitul anilor '70 a devenit tot mai popular „planul nebunesc” al lui Ceaușescu, așa cum l-au numit istoricii, de dispariție a satelor românești. Conform acestuia, până la sfârșitul secolului al XIX-lea acestea trebuiau înlocuite cu 550 „complexe agroindustriale”. O întreagă civilizație și tradiția ei trebuia să dispară - ceea ce părea de neconceput pentru simplii țărani români sau sași. „El voia ca oamenii să stea la bloc - seara să vină acasă, să pună sapa jos, să facă duș și la culcare. Ca în Coreea, ca niște roboți. Era ceva groaznic - să dobori tu un sat ca oamenii să stea în bloc, să nu ai nicio proprietate nimic. Sasul, nația noastră, era obișnuit să aibă căsuța lui aparte, o gospodărie mică, să aibă câte o vacă. Cu gândul ăsta, am zis cu fratele meu să o ștergem, că aici în țara asta nu avem viitor”, își amintește Martin Gaber.

Cine a putut, a plecat. De fapt, majoritatea sașilor care locuiau în România au părăsit țara însă nu a fost nici acesta un proces ușor. Martin Gaber a muncit în 1978 împreună cu fratele său la Moldova Veche, acolo unde au urmărit timp de câteva luni cum stă treaba la frontieră, cum se schimbă grănicerii și când e momentul perfect pentru a trece Dunărea spre Iugoslavia de atunci. „Ne-am dus la Moldova Veche, unde ăștia de sus au găsit niște minereu de cupru și s-au gândit să nu mai facă tunel în munte, dar să mute tot muntele de sus și să exploreze minereul chiar la suprafață. La șantierul ăsta de construcție, fratele meu era șofer la o basculantă mare, iar eu - mecanic. În 79, în primăvară, am urmărit grănicerii cum se schimbă și cum patrulează și am reușit să trecem Dunărea într-o noapte. Cu o barcă pneumatică. Am trecut la iugoslavi și așa am ieșit din țară...”, povestește bărbatul.

„Erau mulți care voiau să plece, dar erau prinși. În timpul când lucram acolo la graniță, în fiecare zi era un caz mortal pe Dunăre. S-a mai auzit de un caz - cică o soră medicală avea o barcă pneumatică pe care o ținea în dulap. Cineva a pârât-o, au venit s-o verifice și de atunci nu s-a mai auzit de ea nimic”.

Au ajuns în Belgrad, iar de acolo în Nürnberg, locul în care ajungeau toți sașii care evadau din România – pentru că acesta era termenul cu care operau. „Le-am spus că am evadat din România. Ne-au întrebat de ce am părăsit țara. Le-am spus adevărul - că în România nu ai niciun viitor, dar deja se știa ce voia să facă Ceaușescu, și nici libertate, nu puteai ieși din țară nici măcar pentru un concediu”. Iar soția sa îl completează: „Mai era problema că lumea avea de lucru, avea bani, dar nu aveai ce să cumperi în magazine. Toate erau goale, numai cârligele de la salamuri. Stăteam la rând pentru lapte, de la 12 noaptea până dimineața, când să deschidă magazinul. Câteodată se termina laptele înainte de a ne ajunge rândul. Era nenorocire”.

„Tot atunci începeau să construiască dihania aia - Casa Poporului. Vindea tot din țară”, continuă bărbatul...

13 ani a muncit la Mercedes

De la Nürnberg a ajuns în Stuttgart, iar datorită specialității pe care o avea, a fost angajat la Mercedes. Timp de 13 ani a muncit acolo, fiind mulțumit și de condițiile de muncă, și de salariul pe care îl primea. A reușit să pună bani de o parte, iar la începutul anilor 2000 a revenit în țară. Și acum își amintește acel moment cu emoții.

„Când am revenit prima dată în Copșa așa de fericit am fost, de am plâns. Am stat 6 săptămâni, aici într-o șură la un prieten care avea niște oi atunci. N-am intrat nici în comună, așa de fericit am fost”.

Corupția românească: Voi sunteți nemți, aveți bani

„Ideea mea a fost că dacă ies la pensie - Stuttgart fiind un oraș industrial și nu e plăcut să stai la bloc – să vin aici în locul nostru natal. De fiecare dată când veneam aici în concediu, mă întorceam relaxat, eram ca o baterie care se încărca aici în Biertan”, spune Martin Gaber.

Din 2002 împreună cu soția sa și-au cumpărat un teren în Biertan și au început să-și ridice o nouă gospodărie. În fiecare an câte un pic. Între timp, Biertan devenise o localitate tot mai cunoscută nu doar în România, dar și în lume, satul fiind inclus în patrimoniul UNESCO. Cei doi s-au gândit să profite de acest lucru și să ridice și o pensiune pentru a putea caza turiști – așa cum o fac mulți consăteni de-ai lor.

„Vreau să vând totul și mă întorc în Germania”

Curtea familiei Gaber este mică și îngrijită. Grădina e plină cu flori. Bărbatul a construit de unul singur și canalizare, astfel ca apa care se acumulează după ploaie să se scurgă în pârâul care curge în preajmă. Îmi arată clădirea din care a vrut să facă pensiunea - a reușit doar să o clădească din cărămizi și atât. „Acestea le-am adus din Germania (arată spre câteva plăci de borduri), că aici nu se găsesc, și le-am pus în fața curții să fie amenajat frumos. Au venit câțiva vecini cu viceprimarul și m-au obligat să le scot, în caz contrar trec ei cu buldozerul peste ele”.

Între timp, priveau cu uimire cum vecinii își ridicau fără probleme ba câte o șură, ba câte un grajd sau ambele o dată. De fapt, au simțit în sat atitudinea neloială față de ei, ca sași. „De la început eu am vrut să-mi recapăt casa părintească, dar primarul de atunci zicea că dacă iese un sas dintr-o casă altul nu mai intră. Stăteam cu banii în mână și nu puteam cumpăra nimic, căci ni se spune că nu sunt locuințe libere pentru vânzare. Asta a fost politica de atunci. Ura a rămas până în ziua de azi - numai că toți spun că suntem prieteni, nu e adevărat”.

Cei doi s-au dezamăgit și atunci când primăria le-a cerut să vină cu proiect de la Sibiu chiar și pentru un veceu în aer liber. Deși autoritățile susțin că toată rigoarea este respectată tocmai pentru calitatea satului Biertan de a fi inclus în patrimoniul UNESCO, cei doi nu înțeleg de ce nici până acum nu se sortează gunoiul și de ce vecinii sunt lăsați să ardă în aer liber aproape orice. „Nu știu cum este posibil așa ceva. Nu poți arde plastic, materiale de construcții, încălțăminte. Noi venim aici să respirăm aer curat, dar acesta nu-i aer, e cancer la propriu. Cum să respiri așa ceva?”, se întreabă ei. Chiar în timp ce vorbim deasupra satului se ridică un fum greu din două grădini. Confirmăm - se respiră destul de greu. Când nu miroase a fum, miroase a excremente de la animalele vecinilor, care și-au făcut grajd chiar lângă curte. Cei doi soți spun că au sesizat autoritățile referitor la murdărie, dar n-au fost auziți.

Fiind descurajați, cu banii care au fost planificați pentru construcția pensiunii cei doi soți și-au luat o casă în Germania. Au găsit o locuință mică într-un cătun de lângă Nürnberg. „Acolo nu este fum de plastic, de cauciuc și nu pute porcul de la vecini. Ne pare rău, căci aici ne-am petrecut ultimii 18 ani în încercarea de a construi ceva. Nu mai insistăm, căci nu mai avem speranțe. E din ce în ce mai rău aici. Zilele astea am urmărit ce s-a făcut în Piața Victoriei. Cum dădeau cu picioarele în oameni. A fost oribil. Cum să dai în oameni așa”?...

Totuși, după toate acestea, n-am ezitat să-l întrebăm pe Martin Gaber dacă încă își mai dorește să locuiască în România. Mi-a răspuns fără ezitare că și-ar dori acest lucru, însă poate într-o altfel de Românie. Una fără corupție, în care oamenii să se respecte reciproc, iar legile să fie pentru toți. „Vedeți cum se întâmplă, că fiecare an tot mai rău se face. Și toate pornesc de la conducere; te ia groaza ce fac ăștia (…)”.