Adio, Europa!

Adevăratele familii își dovedesc realul atașament în momente proaste, atunci când sunt lovite de tragedii. Extrapolând, marea familie europeană a dovedit în cel mai critic moment de după al Doilea Război Mondial că e de fapt tot Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, transformată în timp în Organizația Oamenilor de Afaceri. Planul european s-a limitat, în ciuda tuturor vorbelor, la piață comună, în timp ce libera circulație a fost îngrămădită între granițe de un virus cu coroană. Și nu, nu e vorba de Marea Britanie.

În primul episod din serialul Coronavirusul, țările Uniunii Europene s-au închis în propria carapace și și-au scos capetele doar atunci când a trebuit să mârâie la vecinii care au reușit să pună mâna pe mai multe măști, mai multe ventilatoare, mai multe mănuși. Nu a existat cooperare decât atunci când pentru mulți era prea târziu. Dezastrul trecuse. Nu a existat dialog decât atunci când spitalele s-au golit și toată lumea era din nou fericită. Nu a existat ajutor decât atunci când medicii se spălau regulamentar pe mâini. Pacientul era mort. În proporție matematică de 2%.

Nu cred că pentru destrămarea visului european e nevoie de campania fake-news a Rusiei. E suficientă autosuficiența unor guverne care nu văd mai departe de câteva luni, poate ani, de mandat.

Uniunea Europeană validează periodic un set de valori care fixează în cele mai multe cazuri norme de business și nimic mai mult. Comerț, mână de lucru, transport, taxe. În ciuda faptului că noile generații cresc practic în aceeași cultură, au aceleași aspirații, au aceleași valori, ele nu sunt încurajate să  creadă într-un viitor comun. Școlile din Franța, Spania, Italia, Ungaria, România au un set diferit de valori în educație. Nu există o programă școlară comună, o oră de istorie, măcar, în care în fiecare stat al UE să se vorbească despre același lucru, în același fel. Un mic și amărât punct comun. Ne-a trezit acum pandemia că nici sănătatea nu e un subiect al Comisiei Europene. Descoperim că de fapt nu ne unesc decât banii și că dincolo de ei nu există nimic. Și nici măcar nu există intenția să existe.

Desigur, există Erasmus, dar e atât de puțin. Până la a pleca undeva în lume cu o bursă Erasmus viitorului student i se spune în fiecare zi ca țara lui mică e buricul pământului. Că țara lui mare e un fost glorios imperiu, nedrept decapitat. Că țara de la vest e inamicul de moarte, iar de la răsărit, cineva, mare ca un urs, ne vrea tot timpul răul.

Nu cred nici în formula europarlamentarilor care nu trec de nivelul unui deputat de județ. Ei cresc în mijlocul unor partide măcinate, indiferent de țară, de micile probleme mărunte, cotidiene. Își trag seva electorală dintr-un bazin electoral mic și îngrămădit. Și ca spațiu și ca minte. Nu poți pleca în Parlamentul European cu o mapă în care să fie îndesate doar problemele mărunte ale ciobanilor din Mărginime, așa cum au făcut toți candidații care au trecut prin campanii pe meleagurile noastre. ”Sfatul” de la Bruxelles ar trebui să însemne mult, mult mai mult decât atât. Pentru majoritatea românilor, UE înseamnă chestia care a vrut să interzică micii. Sau ăia care nu ne lasă să ne înjunghiem porcul în bătătură. Care nu ne lasă cu mieii decapitați, sleiți pe marginea drumului. Iar cei care ne vor reprezenta acolo, aceste probleme trebuie să rezolve.

Europa nu înseamnă pentru mulți decât libertatea de a merge în orice altă țară. Dar nu pentru a petrece o vacanță, ci pentru a munci. Că s-a realizat acest lucru este extrem de important, dar eu cred că Europa trebuie să însemne mult mai mult decât atât: o educație comună, un sistem de sănătate comun, o armată comună, o justiție comună... Până atunci, rămâne tot așa: ne revedem fericiți la nunți, botezuri, cumetrii. La necaz, noi, între noi, ca acum o mie de ani în urmă.

de Alin Bratu

Politic
Telefon:
0745 590 991

alin[at]turnulsfatului.ro