Trag aer în piept și intru în salon. Știu de la medicii care ne însoțesc că Marcela Șerban are 38 de ani, iar forma de COVID cu care a fost internată nu este una tocmai ușoară. Femeia abia respiră, chiar dacă are masca de oxigen pe față. Este speriată și anxioasă. „Cum vă simțiți?”, o întreb, deși îmi dau seama că este o întrebare tare nepotrivită în acest context. „Și mai bine și mai rău. Simptomele sunt foarte dureroase. Dureri de cap, de spate, nu prea m-am așteptat, dar este adevărat”, spune abia șoptit. Nu este vaccinată și regretă. Pe patul de spital toți ajung să regrete, dar este tardiv pentru că boala deja îi macină. În jurul femeii cadrele medicale sunt în permanentă mișcare. Saloanele Sectorului COVID ale Spitalului Militar sunt inundate de soarele plăcut al unei dimineți de noiembrie, iar din difuzoare se aude o muzică ușoară, în surdină. Doar foșnetul combinezoanelor te scoate din starea de calm. Este un foșnet alert, aproape dureros.Toate paturile ATI COVID sunt ocupate de pacienți în stare gravă, care au permanent nevoie de atenție. Șapte dintre ei sunt în stare critică.
După un schimb de telefoane și mesaje primim aprobarea să intrăm în zona roșie a Spitalului Militar de Urgență „Dr. Alexandru Augustin”. Vrem să vedem cu ochii noștri cum curge viața în spital în vârful celui de-al IV-lea val al pandemiei care ne-a schimbat tuturor viața.
Viorela Varna, maior al Armatei Române și șeful compartimentului secretariat și relații publice urmează să ne însoțească, pe mine și pe Bogdan, prin saloanele secției de Terapie Intensivă și pe secția unde sunt tratați pacienții cu forme medii, alături de doamnele doctor Dorelia Maican, medic primar ATI și Ștefania Bădescu, medic specialist Pneumologie.
Doamna maior ne așteaptă la poartă. Completăm chestionarele de triaj pentru a putea intra în spital, iar apoi, pentru aproape o oră, primim instrucțiuni legate de întreaga perioadă pe care urmează să o petrecem în zona COVID a spitalului. Și pentru doamna maior este o premieră, dar o face cu determinarea de a ne fi alături și de a ne facilita discuțiile cu pacienții care doresc să își spună povestea. În aproximativ 20 de minute suntem echipați. Doar dacă îmbraci o singură dată echipamentul celor care lucrează pe secțiile roșii poți înțelege ce e în sufletul lor și cât de grea este această meserie în vremuri de „război”.
Eu și Bogdan înainte de a intra în Zona COVID
Câtă ironie, mă gândesc. Sunt aproape doi ani de pandemie, iar majoritatea dintre noi ne-am văzut, într-un fel sau altul, de viețile noastre. Am ajuns să fim mai detașați, mai insensibili, la fel de înverșunați în teorii, până și coronavirusul a căpătat noi valențe, dar ei, medicii, asistenții și asistentele, infirmierii și infiermierele sunt tot acolo, în același combinezon imposibil, cu aceleași trei perechi de mănuși în mâinile cu care trebuie să facă tot felul de intervenții pentru pacienți, cu aceleași două măști strânse bine peste gură și nas prin care aproape dacă poți respira, măști ce lasă urme adânci pe față și aceeași vizieră aburită și strânsă, uneori dureros, peste ochelari. Sunt aceiași, doar că mai obosiți, mulți dintre ei trecuți prin boală, dar încă lângă paturile pacienților. Scutur ușor din cap și încerc să mă concentrez la ce este în jurul meu.
Zece paturi de terapie intensivă, toate pline cu pacienți nevaccinați
Întrăm în zona roșie. Acolo ne așteaptă cele două doamne doctor, Dorelia Maican și Ștefania Bădescu. Din spatele echipamentului se văd două perechi de ochi, nu-mi pot da seama nici măcar ce vârstă au și sigur nu le-aș recunoaște dacă ar trece pe lângă mine pe stradă. Pot spune doar că dr. Ștefania Bădescu este mai tânără și că dr. Dorelia Maican are ochii mari, par a fi verzi-căprui și plini de emoție.
Dr. Dorelia Maican se apropie de noi. „Sunt cinci saloane de Terapie Intensivă, iar după acel paravan se află zona de mediu. În momentul de față, în Terapie Intensivă avem zece paturi aprobate de DSP, zece paturi pline cu pacienți nevaccinați, în totalitate. Șapte dintre ei sunt în stare critică. Ceilalți sunt încă ventilați non invaziv. Ne-ar mai trebui vreo două, trei paturi pentru a prelua pacienții din zona medie, dar, în acest moment, nu avem cum să facem să-i preluăm”, spune cu tristețe medicul. „Din toți pacienții pe care i-am avut, mare parte au fost nevaccinați, iar din cei vaccinați, deși au fost unii care au avut forme grave, au putut fi externați din terapie intensivă în zona medie și au ajuns apoi, acasă. De la începutul valului IV, am avut cred că în jur de șase pacienți vaccinați care au ajuns în Terapie Intensivă. Erau vaccinați cu ambele doze, cu Pfizer, de peste șase luni. Toți pacienții care au ajuns pe terapie la noi au avut și alte boli asociate, comorbidități. Excepție a fost un singur tânăr, de 26 de ani, nevaccinat. Nu avea alte boli asociate și a ajuns să fie ventilat non invaziv. A avut o evoluție favorabilă și s-a externat la cerere, cu tratament acasă și supraveghere cardiologică”, mai spune medicul.
Privesc în jur. Ușile saloanelor sunt deschise. Pe paturile de la Terapie Intensivă sunt întinse corpuri care respiră timid. Oameni adormiți, unii pe terapie cu oxigen non-invazivă, alții intubați. Imaginile din fața mea sunt de-a dreptul dramatice. O asistentă mă vede în colțul ochilor și își dă seama ce simt. „Sunt aparținători care mai intră la pacienți și abia când ajung aici realizează ce facem noi și până unde se poate ajunge cu această boală”, spune ea.
Medicii ne explică faptul că, în mare parte, pe secțiile Spitalului Militar ajung pacienți care stau internați, o perioadă, în altă parte. Foarte rar sunt pacienți care ajung în UPU și de acolo pe secții, dar și aceia sunt cu cel puțin zece zile de evoluție a bolii în spate. Mulți dintre ei stau prea mult acasă înainte să apeleze la ajutorul medical.
„Evoluția coronavirusului, în cazurile grave, a ajuns să fie previzibilă pentru noi, dar în acest val este o evoluție care se agravează extrem de rapid, o evoluție foarte bruscă. Din păcate, pentru marea majoritate a pacienților care ajung să fie intubați acela este și finalul. Am avut și cazuri fericite, sperăm să mai avem, dar sunt foarte rare. Tulpina Delta, care presupun că este majoritară acum, este extrem de agresivă. Vaccinarea ajută, 100%, nu am niciun dubiu. Vaccinarea ne ajută să trecem peste”, spune cu fermitate medicul.
Vaccinarea salvează vieți
Aflăm că tratamentul în ATI COVID este mai puțin specific. Conform protocoalelor naționale, tot ce se administrează în această boală este mult mai eficient, înainte de a ajunge pe ATI. Pe ATI se mai face doar susținere pluriorganică – cord, rinichi, plămâni. Cu alte cuvinte, se ajută organismul să lupte și să treacă singur peste perioada critică.
„Din păcate, sunt foarte puțini cei care reușesc. Le trebuie resurse extrem de mari. La pacienții cu comorbidități asociate, acestea își spun cuvântul. Sunt pacienți care scapă de COVID și mor din cauza tarelor asociate”, spune dr. Dorelia Maican, iar vocea ei își pierde din intensitate. Își ridică ușor bărbia și mă privește, apoi continuă ferm. „Nu trebuie să se ajungă aici. Sincer, eu am comorbidități asociate. Mi-am făcut toate cele trei vaccinuri și am trecut și prin boală după a treia doză. Nu a fost o formă ușoară, dar sunt absolut convinsă că dacă nu aș fi fost vaccinată ar fi fost mult mai rău și astăzi nu aș mai fi stat de vorbă cu dumneavoastră. Vaccinarea salvează vieți. Orice temere, orice nelămurire poate fi discutată cu medicul de familie sau cu orice doctor pe care persoana îl cunoaște și în care are încredere. De exemplu, și eu am fost întrebată de foarte multe ori: ce fac, îmi vaccinez copilul? Răspunsul meu a fost: categoric, da”, încheie medicul.
Boala îi convinge să se vaccineze
Ne îndreptăm spre saloanele pacienților cu forme medii. Maior Viorela Varna a obținut deja acordul acestora. Vor să vorbească, să le spună tuturor ce înseamnă să ajungi pe patul de spital cu această boală păcătoasă în corp.
Ion Giura are 59 de ani. A stat zece zile în spital, iar starea lui nu a fost una tocmai bună. Acum zâmbește de pe marginea patului de spital. Mai are puțin și va fi externat. Merge acasă la soția care-l așteaptă.
În primplan Ion Giura
„M-am ales cu o răceală. Am fost pe la țară, m-a plouat, m-a prins curentul și am tratat-o cu indiferență. Apoi am început să mă simt rău. Transpiram, mă durea spatele, îmi era rău, mă dureau mușchii, până într-o noapte când n-am mai putut respira. Atunci am sunat la ambulanță și așa am ajuns aici. Am avut nevoie și de oxigen”, povestește bărbatul. Nu s-a vaccinat, pentru că a tot amânat momentul. Primul drum după convalescență îl va face la centrul de vaccinare.
„Tuturor le recomand să o facă, pentru că nu este de joacă cu această boală. Este foarte perfidă. Am ajuns într-o stare în care nu-mi mai doream nimic. Simțeam o stare de moleșeală, de oboseală, nu-mi trebuia de mâncare, nu-mi trebuia nimic. Eram ca și cum nu-mi mai doream să trăiesc. Din fericire, eu am răspuns binela tratament, dar cred ca este diferit de la caz la caz. Au fost aici oameni care tușeau de li se făcea rău”, povestește Ion Giura.
În patul vecin este Radu Stoica. Are doar 42 de ani și o fetiță de șapte ani, care-l așteaptă acasă alături de soție. Este în spital de aproape șapte zile.
Radu povestind prin ce a trecut
„Am ajuns cu febră mare, dureri de cap puternice, dureri musculare, de spate, o stare de rău, dar și o tuse puternică și am făcut o ușoară complicație la plămâni. Așa am ajuns aici, în spital. Acum, după tratament sunt mult mai bine. Aștept să mă externez”, spune Radu. Nici el nu s-a vaccinat, pentru că a tot amânat, dar experiența bolii l-a făcut să aibă o cu totul și cu totul altă viziune.
„Acum urmează să mă vaccinez și voi sfătui pe toată lumea să o facă. Vaccinarea te poate feri de formele grave. Am văzut în primele saloane pacienții intubați. Am aflat despre un băiat de 41 de ani care are un copil de doi ani acasă și care este încă intubat. Nu se știe dacă își va reveni”, spune Radu Stoica.
În cel de-al treilea pat al salonului este Augustin Dujleag. Are 68 de ani și a fost internat în noapteade 4 spre 5 noiembrie, chiar de ziua lui. Bărbatul s-a ridicat în capul oaselor pentru a vorbi cu noi.
„M-am internat astă noapte. Sunt vaccinat cu ambele doze de Pfizer, dar am început să fac febră. Am fost la analize și mi-au spus că am un început de aprindere la plămâni și trebuie să fac un tratament. Așa, eu mă simt foarte bine, pot respira ușor, atât doar că mi-a crescut temperatura și transpir. Aveam aproape 39 când am ajuns la spital. M-am vaccinat chiar de Paști. Trebuia să fac a treia doză acum. Am așteptat să treacă cele șase luni, chiar în 5 noiembrie s-ar fi făcut, dar n-am mai apucat. O s-o fac după ce trece perioada de convalescență”, povestește bărbatul.
Mergem în alt salon, unde știu că ne așteaptă Marcela Șerban, să vorbească cu noi. Are 38 de ani, iar forma de COVID cu care a fost internată nu este una tocmai ușoară. Femeia abia respiră. Are masca de oxigen pe față, e speriată și anxioasă. „Cum vă simțiți?”, o întreb, deși știu cât de nepotrivită este întrebarea în acest context.
„Și mai bine și mai rău. Simptomele sunt foarte dureroase. Dureri de cap, de spate, nu prea m-am așteptat, dar este adevărat”, spune abia șoptit.
Nu este vaccinată și regretă.
„Așa a fost să fie, dar acum îmi pare rău. După ce voi ieși de aici chiar vreau să fac vaccinul. Este greu, nu pot respira. Acasă mă așteaptă băiatul meu și am o mamă bolnavă, internată tot așa cu COVID, la Județean”, spune Marcela și-și așază masca de oxigen mai bine pe față. N-o mai chinui. Îmi simt lacrimile în gât, dar n-am cum să plâng. Mintea îmi zboară, iar. Poți plânge în combinezonul ăsta etanș? Nu, că se aburesc ochelarii. Chiar, ce se întâmplă dacă îți vine să strănuți? Zâmbesc timid și rostesc cu convingere. „O să fie bine. Ne vom vedea când veți ieși de aici. Sănătate multă!”. M-am întors și am plecat cât am putut de repede din salon.
„Este cumplit să anunți copiii că le-au murit ambii părinți”
Doctor Ștefania Bădescu este o prezență discretă lângă noi. O întreb: „cât stați pe secție, îmbrăcați așa?” „În general patru ore, dar de multe ori stăm și peste cinci ore, în funcție de cum vin cazurile.Trebuie să fim aici, să le putem administra cât mai repede tratamentul de care au nevoie, să le vedem starea exactă”. După câteva secunde de pauză mă aud întrebând. „Ați avut vreun caz care să vă impresioneze în mod deosebit?”. Tresare ușor, apoi, povestește privind în gol.
Stând de vorbă cu cei doi medici
„Am avut un cuplu. Erau soț și soție. Din păcate, au venit într-o stare foarte gravă, destul de târziu și au decedat amândoi. Aveau în jur de 50 de ani. Este cumplit să anunți copiii că le-au murit ambii părinți. Este ceva ce nu poate fi explicat în cuvinte. Sunt copii care rămân fără părinți și părinți care rămân fără copii”, iar glasul ei se pierde, lăsându-mi un gol în stomac. „Când îi întrebi de ce nu s-au vaccinat, câte unii sunt agresivi, dar celor mai mulți le pare rău”, intervine d-na doctor Maican.
„Din păcate, în valul acesta au fost foarte mulți pacienți tineri. Avem și acum, de 30 de ani, de 38 de ani, tineri și din păcate cu necesitatea oxigenoterapiei, adică sunt forme foarte severe și ei sunt speriați”, continuă ideea dr. Bădescu, iar cealaltă doctoriță completează. „Sunt extrem de anxioși și de speriați. Realizează cât de grav sunt. Am avut un alt caz tragic. Soț și soție, internați la noi. Soțul, la 14 zile a fost externat, soția, în a 14-a zi a fost intubată, iar două zile mai târziu a decedat. Vă dați seama că impactul emoțional este foarte mare. Soțul vaccinat, iar ea nu. În acest caz, diferența a făcut-o vaccinare. El era cu mult mai multe comorbidități decât soția, dar era vaccinat. Sunt convinsă că vaccinarea salvează vieți. Nu înțeleg de ce trebuie să fiu numai eu convinsă. Eu o susțin, chiar și la persoanele trecute prin boală. Noi nu ne întrebăm pacienții dacă sunt vaccinați sau nu pentru că ne interesează în mod deosebit sau că ne comportăm altfel cu ei. Nu vrem să-i certăm. Îi întrebăm în ideea de a-i lămuri și de a le explica și celor de acasă. Sunt foarte mulți care spun - îmi pare rău că nu m-am vaccinat”. Ce misiune grea au medicii azi!... E multă muncă fizică, e greu să lucrezi îmbrăcat ca un astronaut. Dar simt că partea emoțională îi doare cel mai tare, îi secătuiește de puteri.
Asistentă pe holurile spitalului cu o inimă desenată în piept, pentru pacienții ei
Empatia doamnei doctor Maican este înduioșătoare. În cele 40 de minute petrecute alături de noi, ochii îi sunt permanent înlăcrimați. Lacrimile nu curg, ci stau înghesuite într-un colț al ochilor și le dau o sclipire aparte. Oricum nu ar fi putut aluneca pe obraz din cauza măștilor. Nu sunt lacrimi pentru ea, ci pentru colegi, pentru pacienți și pentru cei pe care nu a reușit să îi salveze.
„Este extrem de greu de dus. Dacă rezultatul este pozitiv (n.r. vindecarea obținută în urma tratamentului), atunci toată lumea se bucură. Dar în momentul în care rezultatul nu este cel pe care îl scontăm, iar familia (poate are acasă părinți care încă trăiesc) și se duce unul tânăr, 30-40 de ani, care are copil de până în 5 ani, iar ei totuși vin să îți mulțumească pentru tot ce ai făcut pentru ei, pur și simplu simți că nu e destul. E greu să duci. Din punctul meu de vedere, ăsta e cel mai greu lucru pe care poți să îl duci. Din partea secției COVID a Spitalului Militar le transmit oamenilor că avem grijă de pacienți conform protocoalelor naționale, că spitalul are tot ce este nevoie, de la oxigen la medicamente și îi îndemn pe cei care nu s-au îmbolnăvit să respecte reglementările făcute de autorități, iar cei care n-au făcut-o încă să se vaccineze”, spune medicul.
„Este foarte important să se vaccineze, este foarte important. Cei care au fost vaccinați și au ajuns la noi pe secție au scăpat”, întărește și Dr. Bădescu.
Am pus toate întrebările la care doream să aflăm răspunsuri. Am văzut secția în totalitate. Am văzut pacienți cu ochii deschiși, cu ochii închiși, intubați sau conectați la oxigen, proaspăt veniți în spital sau la câteva zile distanță de externare. A venit momentul să ieșim din acest sector. Ne întoarcem și-i mai privim o dată pe cei doi medici și pe colegii aflați în acel moment în secție. Stau fermi în fața unui virus ucigaș, dar neputincioși în fața inconștienței oamenilor. Simțim un respect nețărmurit, mișcați de altruismul celor două doamne doctor. Bogdan trage aer adânc în piept, apoi rostește: „Vă mulțumim pentru tot ceea ce faceți!”. Îi tremură vocea. Nu este ușor să vezi atâta suferință și deznădejde în jurul tău. În spatele nostru, ușa pe care scrie mare Zona Covid se închide, iar muzica nu se mai aude. Buimaci, intrăm în aparatul cu ultraviolete care dezinfectează suprafața combinezonului, iar apoi în încăperea unde urmează să fim despachetați, că altfel nu pot spune. Ies pe poarta spitalului și sunt sigură că decizia de a mă vaccina a fost cea mai bună.
Numărul persoanelor internate în sectorul COVID-19 - Zona Roşie a Spitalului Militar de Urgență ”Dr. Alexandru Augustin” din Sibiu, în perioada 17.09.2021 (dată la care s-a reluat activitatea medicală în sectorul Covid-19) - 04.11.2021, inclusiv, este de 124 de pacienţi COVID-19, dintre care 99 erau nevaccinați și 25 vaccinați.
În rândul pacienţilor COVID-19 îngrijiți s-a înregistrat o rată de deces de 28,22 %.
Unitatea spitalicească militară are 25 de paturi pentru pacienții pozitivi la infecția cu SARS-CoV-2, cu forme medii și 10 paturi ATI, pentru formele severe și grave.
Reportaj realizat de Raluca Budușan și Bogdan Brylynskei
Sursa Foto: Arhiva TS
Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).
Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi
Vizualizari: 13318
de Raluca Budușan
Sănătate, Educație
Telefon:
0766 905 671
Ultimele comentarii
Acum 3 ore
Iwebvdm
Acum 3 ore
Emil
Acum 4 ore
Dan
Acum 4 ore
Aci dutu
Acum 4 ore
Rammstein