Marţi,
18.01.2022
Innorat
Acum
0°C

Aceeași credință. Altă perspectivă

Aceeași credință. Altă perspectivă

Am urât tot timpul când ai mei încercau să mă educe comparându-mă cu alții și din acest motiv nu-mi place ce fac și eu acum. Dar continui totuși, vă asigur că nu în speranța de a schimba ceva. Nimic nu e atât de simplu.

Nu văd religia mai mult decât un mijloc arhaic prin care oamenii puteau fi disciplinați. De fapt, ăsta e și ultimul argument al avocaților religiei atunci când propovăduiesc binefacerile ei sociale: ați vrea ca totul să se scufunde în anarhie, nimeni să nu mai aibă un reper moral?

Dar dincolo de asta, în ultimii ani am reușit să văd într-adevăr rostul ei social. Și nu ăla spoit grosolan, doar în prag de sărbători, festivist, agasant, ci acela adânc, înfipt cu rădăcini vechi în societate.

Toată povestea pleacă de la fotografia care ilustrează acest articol. E făcută într-un răsărit de noiembrie, în Italia, într-o comună de undeva de lângă Bergamo.

Există aici o singură biserică. Nu trei, nu cinci. Una. Cea mare, simbolul comunității. Și totul e aranjat în jurul ei. Locul în care e amplasat, așa cum se vede, farmecul ei, totul pare gândit, judecat, cântărit. Nu e nimic încropit, nu e înghesuită între blocuri, nu atârnă rufele vecinilor pe turlă, nu-i cad boxele de pe geam, nu e nimic aurit. Nimic nu țipă în peisajul ce pare că-i acolo de la facerea lumii.

Nu am înțeles de ce nu poți ajunge să intri în ea decât pe jos, după ce străbați vreo 400 de metri. Până când i-am văzut că cei în vârstă cum sunt așteptați și ajutați de cei mai tineri să urce încet zecile de trepte. Dimineața, devreme, chiar pare un simbol, a tot ce vreți voi: transmiterea valorilor, buna creștere, respect, ideea de continuitate, de trudă în aflarea recompensei. Sau cel puțin așa am văzut eu.

Dar m-a izbit contrastul de la noi.

Cu această continuă expansiune a ortodoxismului, de parcă 98% e tot timpul prea puțin. Nu am înțeles niciodată de ce fiecare preot încearcă să-și încropească propria biserică. Cu orice are la îndemână sau fiecare cum reușește să șantajeze primăria. Chiar dacă mai sunt alte patru pe o rază de câțiva kilometri. E o competiție? Mult, în religie înseamnă musai și foarte bine? Iar pe final de an te trezești că trebuie să-ți boteze casa vreo trei, patru preoți, și-și fac program pentru că și-au încălcat teritoriul. De parcă ar fi urși.

Dincolo de asta, observ că la noi nu mai există aproape deloc spirit civic. Dincolo de slujbele săptămânale nu există nimic în afara cimitirului și a unei biserici de multe ori zăvorâtă.

În aceeași localitate italiană singura grădiniță aparține bisericii. Nu pentru că ar vrea vreun monopol, ci pentru că asta era, la un moment dat, lipsa cea mai mare a comunității. Și biserica s-a gândit să o rezolve. Cu donații, cu sprijinul localnicilor, a structurilor interne, cu suportul statului s-a realizat și asta. Pentru că s-a făcut grădiniță, s-a încropit și un teren de sport. Și pentru că a fost terenul, au făcut și un mic bar. Exact, bar. Evident că nu vinde țigări și alcool, iar acum e locul de întâlnire al adolescenților din localitate.

O afacere veți spune.

Aceeași biserică trimite de două ori pe an bilanțul, până la ultimul cent. Cu salarii, cu cât s-a vândut, cât s-a donat, cât a rămas, cât s-a cheltuit și pentru ce. De parcă fiecare cetățean ar fi acționar al companiei care gestionează o biserică, o creșă, o grădiniță și un bar.

Nu scot mare lucru, însă fiecare italian, algerian, marocan, român sau indian din comună e parte din acest întreg. Rapoartele nu discriminează în funcție de religie, nu se pun doar în poștele din care se donează bani, ci în toate. Pentru că o comunitate e totul.

În plus, nimeni nu-ți cere nimic. Dacă vrei, știi unde e locul. Dacă tu crezi, știi cum poți ajuta. Nu e nevoie de portărei, amenințări, ori supravegherea vecinilor și notarea în caiete speciale: cine e cu noi și cine e împotriva noastră...

Preotul conduce un Fiat, cum altfel. Nu l-am văzut îmbrăcat decât în blugi și cămașă și de cele mai multe ori în calitate de administrator al grădiniței. Evident că nimeni nu-i pupă nici mâna și cu atât mai puțin poala, nu i se bălăngăne la gât o cruce uriașă, eventual aurită, spune însă la fiecare întrunire o mică rugăciune. Dar de fiecare dată e atent să vorbească doar de ”Dio”, fără Iisus, fără Maria, prunc ori vreun sfânt rătăcit, pentru ca nimeni să nu se simtă stingher. Vorbește despre sănătatea și fericirea copiilor, fapt cu care e de acord orice evreu, musulman, hindus ori ortodox.

Pe perioada verii organizează excursii. Nu la alte biserici, schituri ori mănăstirii, ci în mijlocul naturii, la un lac ori într-un alt oraș și nu doar pentru adulți. Copiii au și ei un program special de vacanță, pot participa la o sumedenie de activități, iar după fiecare slujbă bătrânii se refugiază la un joc de cărți și un pahar de vin.  Se fac seri de jocuri, iar rezultatele se pun în avizierul bisericii, chiar lângă pilda de săptămâna trecută.

Cine vrea să ajute grădinița cu jucării, de pildă, trebuie să știe că se acceptă doar cele folosite. Copiii trebuie să învețe să prețuiască totul, nu numai ce-i nou și strălucitor.

Gospodinele pregătesc pe toată perioada anului dulciuri și se rânduiesc săptămânal să fie tot timpul expuse la ieșirea de la biserică. Evident, se vând. Iar banii strânși sunt folosiți pentru cheltuielile grădiniței.

Spre finalul anului se organizează câte o cină festivă la care toată lumea e invitată. Se împart cadouri, se strâng mâini, se încurajează dialogul și buna conviețuire.

Revenind la fotografie, în acea zi în care a fost făcută era rândul nostru să ducem prăjiturile de casă menite a fi vândute, pentru a se strânge fonduri pentru grădiniță. Le-am dus, le-am lăsat și am vrut să plec. O bătrânică m-a prins de mânecă și m-a luat la rost. ”Nu ai înțeles nimic, aici nu e vorba doar de bani. Bani se pot strânge și altfel. Aici trebuie să rămâi, să vorbești cu cel care va cumpăra prăjitura”.

Asta e comunitatea, dincolo de religie, credință, etnie, bani, iar oamenii nici nu observă că de fapt biserica e cea care îi adună, îi strâng laolaltă.

Până la urmă e tot ceea ce contează.

Alin Bratu

de Alin Bratu

Politic
Telefon:
0745 590 991

alin[at]turnulsfatului.ro

Comentarii

1 comentarii

Kramnik

Acum 4 săptămâni

Nu Biserica Ortodoxă este principala vinovată pentru primitivismul și înapoierea românilor. Daca compari cultura italiana (renașterea, opera, umanismul) cu cultura româna te doare capul. Comparati cultura româna cu cea rusă , tot ortodoxă și iarăși ieșim prost. Biserica ortodoxa face ce poate cu oamenii pe care societatea îi oferă . Nu poți să faci din rahat bici și să mai și pocnească
Raspunde
Anuleaza raspuns

Lasa un comentariu

Toate comentariile sunt moderate înainte de postarea pe site, pentru a elimina limbajul agresiv de pe această platformă. Mulțumim. Adresa ta de email nu va fi publicată.

Sus