Alexiu Tatu, după 20 de ani la șefia Arhivelor: Am avut o corespondență asiduă cu Arhivele Secrete ale Vaticanului pentru obținerea actului de atestare a Sibiului

Alexiu Tatu a condus Serviciul Județean Sibiu al Arhivelor Naționale exact 20 de ani: de pe 1 ianuarie 2003 până pe 31 ianuarie 2023. O carieră intensă ca șef al arhivelor, în care spune că una dintre marile sale realizări este aducerea la Sibiu a copiei actului de atestare documentară a orașului, după o negociere de 6 luni cu reprezentanții Arhivelor Secrete ale Vaticanului.

La încheierea mandatului de director al Arhivelor sibiene, Alexiu Tatu a oferit un amplu interviu ziarului Turnul Sfatului, în care am discutat, printre altele, despre cele mai vechi documente păstrate la Sibiu, dar și despre cum vede el, ca și istoric, clasa politică de azi.

În CV-ul dvs. scrie, la rubrica „Profesie” că sunteți profesor de istorie și de limba engleză. Povestiți-ne despre drumul pe care l-ați parcurs spre a deveni istoric; ați fost dintotdeauna pasionat de istorie?

Șansa mea a fost că încă din școala generală am avut un profesor de istorie foarte bun. După aceea, în liceu am avut un profesor extrem de devotat, Gheorghe Ruga, care a fost unul dintre cercetătorii care au descoperit la cetatea dacică de la Tilișca artefacte care au îmbogățit și au nuanțat după aceea istoria noastră antică pentru perioada de care era preocupat.

Sigur că această deschidere a continuat în timpul facultății, unde am avut șansa să am niște profesorii deosebiți încă din anul I - doi arheologi renumiți. Unul dintre ei fusese și directorul Muzeului Național Brukenthal, profesorul și arheologul Nicolae Lupu, iar al doilea a fost Nicolae Branga. Cei doi au reușit să-mi cultive pe mai departe dragostea pentru istoria veche. De fapt, și lucrarea de licență am avut-o pe structura etnică și socială a locuitorilor de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Pe lângă asta, am mai avut și șansa, împreună cu profesorul Nicolae Branga, să facem săpături arheologice în zona Miercurea Sibiului.

Toate aceste experiențe încă din primul an de facultate m-au convins că acesta e drumul pe care va trebui să merg în viață - istoria. Sigur că după aceea am avut și șansa unor profesori de istorie medievală – era la vremea respectivă cel mai bun slavist din România, profesorul Haralamb Chirca, absolvent de arhivistică la București, doamna profesoară Anne Marie Haldner, cu care am făcut cursurile de istorie medievală europeană și cursul de istorie a artei.

Pe 31 ianuarie 2023 a fost ultima dvs. zi la Arhivele Naționale, după 20 de ani la conducerea filialei din Sibiu. Care au fost gândurile dvs. la acel moment?

A fost o perioadă fructuoasă pentru mine. Sunt sigur că, după experiențele din zona muzeografică și zona culturală, mi-am găsit locul la Arhive. Am avut sentimente foarte amestecate. Pe de o parte, m-am gândit că las ceva în urma mea, dar pe de altă parte, sunt și sentimentele de regret – că nu mai pot să-mi revăd zilnic colegii cu mulți dintre care am lucrat 20 de ani. E foarte greu să-ți exprimi sentimentele față de niște oameni care ți-au devenit apropiați și cu care ai lucrat bine o perioadă lungă de timp. Încerc să mă obișnuiesc cu ideea că de acum va trebui să încep o altă viață și să văd de niște proiecte pe care le-am început și pe care sper să și le termin, în măsura în care voi putea fi și sănătos.

Despre ce proiecte e vorba?

Am rămas restanță cu cel de-al patrulea volum al corespondenței pentru Prima enciclopedie românească, ce s-a tipărit aici la Sibiu; împreună cu profesorul Ciobanu și cu soția mea am reușit să edităm cele trei volume de corespondență pentru Prima enciclopedie românească, apărută în trei volume, coordonate de Corneliu Diaconovici. Eu am încercat și cred că în mare parte am reușit să redau epopeea scrierii acestei prime enciclopedii românești, pentru că la momentul respectiv, în Europa, aceasta era cam pe locul 4, după ce fusese redactată prima enciclopedie franceză, enciclopedia britanică, respectiv „Brockhaus”-ul german. Cu toate că în Transilvania, în perioada respectivă, elita intelectuală se afla într-o stare de efervescență, dar ne aflam sub stăpânire străină fără să avem un sprijin al statului român; doar din partea unor învățători, preoți de țară, ingineri, militari, viitori academicieni. 

Gândul meu a fost să redau tot istoricul acestei prime enciclopedii și am transcris toată corespondența care a venit la Sibiu din 1895 până în 1904. Am avut și șansa să mai găsesc și o cutie de documente nedatate - acestea ar face parte din volumul 4. Am considerat necesar să fie și acesta adus la suprafață pentru că face parte din aceeași poveste extraordinară a primei enciclopedii românești. Deși scrie în corespondență „Luni”, „Crăciun” sau „Sâmbătă”, totuși din conținut, la unele dintre ele am putut să-mi dau seama că au fost transmise aici la biroul redacțional din Sibiu în perioada 1995-1998, în funcție de litera la care se afla, pentru că această enciclopedie s-a lucrat pe litere: de la A la C, apoi de la D la K, respectiv de la L până la final.

Deoarece ați condus instituția 20 de ani, aș vrea să vă rog să ne spuneți pe scurt două sau trei realizări cu care vă mândriți la șefia Arhivelor Județene Sibiu.

În primul rând, cred că e vorba de o echipă foarte bună care a rămas în urma mea aici. După aceea, aș vrea să vă spun că am reușit împreună cu colegii să facem o mulțime de expoziții cu copii după documente, cu facsimile - cred că am făcut peste 50 de astfel de expoziții cu documente, personalități, atestări documentare ale localităților în diverse sate și comune din județul Sibiu. Aceste expoziții au fost foarte importante pentru că le-am și lăsat câte un exemplar la școli, la primării, la liceele unde am fost, ca în momentul în care elevii sau oaspeții care vin în localitate să vadă prima atestare documentară a comunei respective.

Un lucru pe care aș vrea să-l remarc a fost că am reușit după o corespondență destul de asiduă cu Arhivele Secrete ale Vaticanului să obțin un facsimil după documentul de atestare al Sibiului - cel pe care toată lumea îl știe, din 20 decembrie 1191 al Papei Celestin al III-lea. Noi știam că apărea într-o ediție de documente, numai că una e să știi de ediția de documente și alta e să vezi documentul în sine. Sigur că acei de la Arhivele Secrete ale Vaticanului n-au putut să ne dea documentul original, dar au făcut un facsimil foarte reușit care aici și va rămâne, la Arhivele din Sibiu – este, de fapt, și afișat la intrarea în Arhivele din Sibiu. Dar a durat mult tot acest proces.

Cât timp au durat discuțiile până vi l-au transmis?

Cam 6 luni a durat toată chestiunea asta. Îmi cam pierdusem speranța la un moment dat, dacă e să vă spun sincer. Mi-a cerut să le transmit la ce voi folosi acest document - dacă vreau să-l public, dacă vreau să fac expoziție, dacă vreau să-l folosesc în cercetare. Dar asta nu a fost o problemă, pentru că am reușit să explic pentru ce am nevoie. Problema a fost alta: Arhivele Secrete ale Vaticanului sunt extrem de bogate și de diverse. Pentru prima dată ele au fost la laterani (Palatul Lateran), de unde s-au mutat la Vatican; după aceea, în perioada captivității papilor de către regii Franței s-au mutat la Avignon, iar de acolo iarăși la Vatican. În perioada acestor peregrinări, să ai mii de kilometri de arhivă și să le muți de colo-dincolo, în final e complicat să dai foarte repede un răspuns. Pe de altă parte, ei nici nu s-au mai confruntat cu asemenea solicitare. Până la urmă, lucrurile s-au rezolvat și documentul este.

În presa din Sibiu n-am găsit articole despre instituția Arhivelor. Povestiți-ne despre aceasta: unde și în ce condiții se păstrează arhivele la Sibiu?

La Arhivele din Sibiu, în depozitele care sunt aici, avem aproximativ 5 km de arhivă. Asta înseamnă 5.000 de metri liniari, documente care sunt în limba latină, germană, maghiară, în paleografie chirilică și sunt documente extrem de importante pentru reconstituirea istoriei nu numai a Transilvaniei, ci a întregului spațiu românesc.

Vreau să vă spun că de-a lungul timpului am făcut și expoziții legate de legăturile lui Ștefan cel Mare cu Sibiul - prin 2004, la Muzeul de Istorie. Colegii de la Iași și Suceava mi-au trimis facsimile, am putut să facem o expoziție serioasă.

Apoi avem și am avut șansa să am niște colegi absolvenți de Arhivistică – foarte buni și cunoscători ai arhivisticii, ai istoriei naționale, care au contat foarte mult în realizarea obiectivelor pe care mi le-am propus. E foarte important să ai lângă tine oameni dedicați, care să știe carte, să știe cum s-o folosească și să și vrea să facă acest lucru. Asta a fost și marea mea șansă. Cu ei am reușit în acești 20 de ani să scoatem Arhivele la suprafață, pentru că exista o imagine destul de deformată în legătură cu instituția. Adică se spunea că sunt chestiuni ultrasecrete; mulți veneau să ceară adeverințe că au fost închiși, persecutați, etc. Or, noi aici la Sibiu avem arhivă istorică. Sigur că sunt și documente anterioare anului 1989, care sunt documente secretizate, dar care acum printr-o hotărâre de Guvern pot fi date și ele în cercetare. Dar ele sunt documente care nu mai au valoare decât pentru istorici – sunt circulare ale Partidului comunist, trimise la județe referitor la cotele pe care țăranii trebuiau să le dea în fiecare an din diferite produse etc. E o chestiune care nu mai poate fi ținută la secret, pentru că s-au publicat deja cărți despre cooperativizarea agriculturii etc. Și lucrurile acestea s-au cam lămurit între timp.

Și care e legătura lui Ștefan cel Mare cu Sibiul?

Legătura lui Ștefan cel Mare cu Sibiul era că aici erau o mulțime de bresle, atestate prin secolul al XIV-lea - împreună cu Sighișoara și Orăștie erau vreo 19 bresle. Unele dintre ele erau extrem de folositoare în perioada medievală, pentru că erau bresle ale fierarilor, ale armurierilor, care produceau arme, platoșe, dar Ștefan cel Mare avea nevoie de ele în conflictele pe care le avea fie cu turcii, fie cu polonii sau cu tătarii. Normal că aveau o înțelegere cu principele Transilvaniei din vremea respectivă sau cu negustorii sași, cu meșterii care erau aici și aveau fie deschidere în târgurile din zona Moldovei, fie exista reciprocitate în desfacerea mărfurilor. Or, el era interesat să aibă arme bune sau tot ce îi trebuie în caz de conflict.

Revenind la instituție, în ce condiții se păstrează arhivele?

Noi avem niște depozite în care ele se păstrează într-un microclimat bun. Problema care este cu aceste documente, dar care între timp s-a rezolvat, e că ele sunt depozitate într-o construcție începută în 1914 și terminată în 1923. Apropo, această clădire a fost prima din România ridicată cu destinație de arhivă. Or, ea a fost făcută pentru condițiile și pretențiile din vremea respectivă, de la început de secol XX. Între timp, lucrurile s-au modificat destul de substanțial. Aceste documente sunt păstrate în depozitele pe care le avem și un lucru bun este că s-a realizat, cel puțin în ultimii ani, în baza unor proiecte europene, scanarea documentelor medievale - sunt urcate pe site peste 9.000 de documente medievale. Asta înseamnă că viața acestor documente se prelungește. E un lucru extraordinar. Cercetătorii pot de acasă să le vadă, fără să le mai scoatem din depozit.

Câte persoane muncesc la Arhive?

Nouă... Dar e puțin pentru o funcționare bună la patrimoniul pe care noi îl avem, plus activitățile de control pe care le desfășurăm la creatorii și deținătorii de arhive. Mă refer la toate instituțiile statului, școli, unde din când în când trebuie să mergem și să vedem dacă au bine organizată arhiva, dacă au evidența a ceea ce creează. Pe noi ne interesează documentele cu termen de păstrare permanent - ele trebuie foarte bine îngrijite și păstrate, pentru că sunt unicate.

E apreciată munca de arhivist?

E apreciată în măsura în care oamenii încep să-și dea seama că arhiva lor e un lucru important. În urmă cu 20 de ani sau chiar și înainte, oamenii nu erau conștienți că o arhivă trebuie bine organizată și într-o arhivă trebuie să găsești orice document indiferent de oră sau de zi. Au început să aprecieze munca asta după ce colegii mei au mers pe teren și i-au învățat, i-au instruit cum să facă un nomenclator cu termeni de păstrare etc. Ei erau cumva copleșiți de activitățile de zi cu zi, încât partea de arhivă era un lucru adiacent. De-a lungul timpului, mergând în toate comunele județului, oamenii au început să înțeleagă că dacă nu ai o arhivă pusă la punct, atunci când ai nevoie de ceva, nu știi cum să cauți.

Cum e plătită munca asta? Ați fost mulțumit de salarii?

Cel puțin în ultima vreme lucrurile s-au mai îndreptat, pentru că înainte de a veni în zona asta, arhivele erau asimilate zonei culturale - alături de biblioteci, muzee. Și atunci salariile nu erau foarte atractive. Nici acum nu sunt nemaipomenit de mari, dar totuși eu zic că sunt niște salarii decente și oamenii pot să fie mulțumiți.

Revenind la digitalizarea arhivelor, proces anunțat în 2015. Cum s-a desfășurat digitalizarea la Sibiu, la ce etapă se află acum?

Pentru Medievalia am reușit să scanăm și să punem pe site 9.000 de documente, iar acum colegii mei lucrează la alte două proiecte europene. Unul se referă la digitalizarea stării civile și aici, la Sibiu, e de la 1603. Vă dați seama că este destul de consistent - sunt fonduri și colecții aparținând tuturor confesiunilor - ortodocși, romano-catolici, greco-catolici, evanghelici, mozaici, evrei etc. Nu e un lucru complicat, dar migălos, care până la urmă, se va realiza. Cam la sfârșitul lunii iunie acest proiect se va finaliza. 

Se va finaliza și alt proiect european, legat de scanarea și punerea pe site a inventarelor. E foarte important pentru cercetător sau oricine din public să știe ce documente avem: se uită pe site și face o comandă. El vine la noi deja cu lecția învățată de acasă. Sau poate să anunțe din timp și în momentul în care vine, să aibă pregătit documentul. E vorba de documentele de după 1700, nu medievalele, perioada modernă și contemporană.

Știu că Sibiul, alături de București, Iași, Cluj, Brașov și Sfântu Gheorghe, are o cantitate semnificativă de arhivă medievală. Care e cel mai vechi document care există la Sibiu?

Cel mai vechi pe care îl avem și care se și referă la Sibiu, cu excepția celui de care am amintit, este de la 1292 - e document de secol al XIII-lea. Sigur că avem și o copie de pe la 1004, dar are și el o valoare a lui.

Despre ce e documentul din 1292?

Acesta face referire la o donație pe care conducerea comunității sibiene o face Ordinului Cavalerului Sfântului Spirit pentru a construi un azil pentru văduve, orfani, pentru persoanele care vin din afară și care sunt defavorizați într-un fel anume. Acest așezământ există și până în ziua de azi - este vorba de Spitalul Azil, cel de pe strada Azilului. Documentul este și afișat acolo într-un facsimil.

Dar copia din 1004?

Copia din 1004 este un document în limba latină și face referire la o mănăstire din partea de nord a Transilvaniei. Nu e un document cu referire la Sibiu, atâta că a ajuns la noi.

Ambele pot fi consultate online.

Cât de des e vizitată instituția Arhivelor Județene Sibiu de către cercetători, istorici, studenți...?

Avem în fiecare zi unul sau doi. În ultimii ani au început să vină oameni pasionați de trecutul familiei lor - vor să-și facă arborele genealogic, să-și cunoască bunicii, străbunicii, stră-străbunicii, însă e o problemă: de la 1864 încoace documentele cel puțin care sunt la noi sunt în latină, poți să le citești, dar până la 1864 sunt în chirilică și dacă nu știi chirilică, n-ai ce să cauți. De-a lungul timpului, fie paleografia latină de secol XIII-XIV, fie paleografia germană, fie chirilica, i-au împiedicat pe unii oameni să găsească niște informații pe care ei le căutau. Și aveau senzația că e ceva secret acolo, dar nu era secret, el nu știa limba respectivă sau să descifreze paleografia.

La începutul mandatului dvs. de director, prin 2005, Arhivele din Sibiu s-au confruntat cu un scandal, instituția fiind acuzată de dispariția unor documente sau de falsificare - era vorba de solicitări de extrase de carte funciară a caselor naționalizate după 1956; sau lipsa unor documente care fac referire la Grupul Etnic German etc. Atunci nu ați dorit să comentați cele întâmplate înainte de venirea dvs. Acum ați putea să ne spuneți despre ce era vorba?

Chestiunea aceasta nu am vrut s-o comentez, pentru că nu mi s-a părut corect să comentez o situație pe care nu o cunoșteam. Între timp, am discutat și cu colega care a fost implicată; lucrurile s-au mai lămurit, în sensul că noi am avut și încă mai sunt documente care în evidențe nu figurează ca documente secrete, dar scrie că „nu se dau în cercetare”. De ce? Pentru că sunt informații care privesc numai o persoană anume. Deci, dacă e un document de proprietate, nu poți să-l dai altcuiva ca să se folosească de el. În momentul în care îl dai altcuiva, care nu are dreptul să-l vadă, persoana care are dreptul vine și te dă în judecată, pentru că ea este cea care din punct de vedere al legii poate să-l vadă sau să aibă o copie. Lumea nu a înțeles chestia asta și atunci a zis că noi nu vrem să le dăm. Li s-a explicat care e legea.

La fel au cam stat lucrurile și cu Grupul Etnic German. Din documentele rămase la Sibiu, sunt destul de puține. E o zonă care încă nu s-a răcit; și acolo sunt documente pe care nu poți să le dai pentru că automat trezești discuții fără niciun rost: mai sunt oameni care mai trăiesc și noi avem niște termene după care aceste documente se dau în cercetare. Dacă trăiește n-ai cum să dai ceva care se referă la persoana respectivă. Lumea foarte greu a înțeles acest lucru.

În 2010 ați publicat volumul „Mihai Viteazul în documentele Serviciului Județean Sibiu al Arhivelor Naționale”, pe care l-ați început cu un citat din scrisoarea voievodului către Gheorghe Banu în septembrie 1600: „Chiar dacă ar fi să pierd totul, nu vreau să-mi pierd sufletul, prin trădarea creștinătății”.

Știm că voievodul și-a pierdut viața, apoi și unitatea celor trei state medievale s-a pierdut. Cel mai probabil și-a păstrat creștinătatea - sunt fresce în mănăstiri care îl prezintă etc. E capabilă clasa politică de azi să-și păstreze creștinătatea chiar și cu riscul pierderii propriei țări?

Cred că trebuie întrebată clasa politică. În fiecare epocă istorică această chestiune legată de creștinătatea conducătorilor sau a oamenilor politici a fost într-un fel sau altul: într-un fel a înțeles-o Brâncoveanu, într-un fel a înțeles-o Ștefan cel Mare, într-un fel au înțeles-o alții. Și într-un fel lucrurile s-au degradat în timp. Noi, arhivele, avem șansa să nu fim amestecați în zona politică și am urmărit mai mult partea istorică, culturală.

În calitatea dvs. de istoric vă întreb.

Părerea mea este că s-a degradat acest sentiment al creștinismului la români, dar nu cred că e o chestiune pentru totdeauna. Sunt perioade când lucrurile se degradează, după aceea își revin. Sigur că nu e un lucru bun această degradare a fenomenului de creștinism la noi, dar totuși eu zic că noi avem o mare șansă pentru că încă în România Biserica este o instituție care ține steagul creștinătății sus. E bine, în comparație cu ce e în alte părți, unde bisericile au devenit fie muzee, fie săli de spectacol, orice, numai biserici nu mai sunt. E o secularizare a fenomenului religios incredibilă. Probabil, omul cu cât o duce mai bine crede că nu are nevoie de Dumnezeu. Când o pățește își aduce aminte.

Cum vedeți faptul că azi nu mai există „nobilii maghiari” sau „patriciatul săsesc din Sibiu” din 1600 care să nu-și dorească o unitate a României, dar există inclusiv mulți români care optează pentru „independența” Transilvaniei? Și singurul mare argument este că regiunea dă mai mulți bani la bugetul de stat decât primește la repartizarea bugetului.

Eu, în primul rând, cred că aceia nu sunt români. Un român adevărat nu poate să gândească așa ceva, pentru că asta ar însemna că toate eforturile generațiilor anterioare să fie date deoparte. E ca și când toată istoria noastră nu ar fi existat până acum.

Eu cunosc chiar români care spun asta și chestiunea bugetului e argumentul principal.

Dacă am devenit o societate de consum, în care sunt mai importante deranjamentele stomacale și banii decât istoria națională, pentru unii, atunci le spun să le fie rușine. Nu se poate așa ceva, nu poți să negi ceea ce înaintașii tăi au făcut și au făcut bine. Ca să faci, ce pui în loc? Banii? Și ce? Nu merge. Eu cred că e o chestiune care își va găsi o rezolvare, iar astfel de oameni probabil că au existat și în alte vremuri, pentru că istoria se repetă, nu inventăm noi nimic. Eu, totuși, am convingerea că la nivelul marii mase a populației asemenea idei nu există, sunt niște idei ale unor personaje care fie și-au pierdut direcția, fie nu mai gândesc cu mintea lor...

Dar există și discuții despre promovarea regionalizării la nivel european, unde chiar și statisticile sunt oferite tot mai des la nivel de regiuni, se fac studii la nivel de regiuni. În cazul României se scoate în evidență „sărăcia” Moldovei și „bogăția” Transilvaniei... Chiar lectori de la ULBS sau foști colaboratori ai universității vorbesc despre „a fi transilvan”, despre faptul că regionalismul contează în Europa atunci când e vorba de identități culturale.

Vreau să vă spun că acestea sunt niște lucruri mai degrabă „la modă”, pentru că în esență indiferent ce ești - că ești dintr-o zonă a României sau alta - tot român ești. N-ai niciun merit că te-ai născut în Transilvania sau că te-ai născut în Dobrogea sau în Oltenia. Contează omul și ceea ce face, ceea ce lasă în urma lui.

Când am terminat universitatea, am fost în județul Bacău pentru 5 ani, în învățământ. Vreau să vă spun că până atunci n-am avut niciun contact cu zona Moldovei, dar trăind acolo 5 ani, mergând la Iași, am găsit o școală istorică care până la urmă rivaliza cu Bucureștiul și cu Clujul liniștit - vorbesc de anii 70-80. După mine, chestiunile acestea cu „transilvan”, „sibian” sunt niște mofturi, până la urmă. Pentru că, repet, contează ceea ce este, ceea ce face și ce rămâne în urma omului.

Totuși, ca istoric, ca și cunoscător al arhivelor - ca să încheiem acest subiect - credeți că „independența” sau „autonomia” Transilvaniei este posibil să se întâmple?

Nu cred. Încercări au mai fost și nu cred. Și dacă vă uitați la Europa, să știți că sentimentul național este foarte puternic, chiar dacă ei fac caz de diversitate, multiculturalitate, multietnicitate - una este teoria, alta este practica. Fiecare popor ține la nația lui, la cultura lui, la istoria lui. Dacă noi avem câțiva rătăciți de aceștia, e treaba lor.

În discursul dvs. din 2018 de la sediul CJ Sibiu, cu ocazia Centenarului Marii Uniri, ați evocat personalitatea lui Alexandru Vaida-Voevod. Cum vi s-a părut momentul, ați fost ascultat atunci, i-a interesat pe cei prezenți personalitatea lui?

Unii ascultă, alții nu ascultă. Problema este că în general oamenii sunt tentați să facă aceleași greșeli fără să învețe nimic din istorie. Și când le vorbești de o personalitate cum a fost Vaida-Voevod, [probabil că se întreabă] cine a mai fost sau [spun că] a fost un om care nu mai este. Deci, contează foarte mult prezentul și mai puțin contează o personalitate care a făcut ceva pentru țara asta. Pentru unii contează și poate au ascultat, că nu am obiceiul să mă uit prin sală să văd cine ascultă și cine nu. Acolo era o chestie oficială și trebuiau spuse lucrurile cum trebuie.

La final, vă rog să ne răspundeți pe scurt: Pot fi considerate arhivele drept istorie?

Ele sunt păstrătoare ale istoriei. Fără discuție că fără arhive n-o să putem niciodată să scriem istorie. Numai că arhiviștii sunt una și istoricii sunt alta: treaba arhiviștilor este să pună la dispoziția istoricilor documentele. Dar dacă între ei sunt oameni cu pasiune pentru istorie, nu-i oprește nimeni să scrie istorie.

Arhivele pot explica evenimentele contemporane?

Da, ar putea; problema este că ar trebui să fie cineva care să înțeleagă chestiunea asta. Or, oamenii sunt tentați să nu înțeleagă și să repete greșelile.

Tehnologiile digitale pot prezenta un risc pentru arhive?

Nu. Din contra, aș zice că aceste tehnologii au venit mult în ajutorul nostru. Dacă s-a reușit digitalizarea și scanarea documentelor până acum și se continuă cu treaba asta, e un lucru care vine în avantajul documentelor. În afara oamenilor care lucrează la Arhive, cele mai importante sunt documentele. Acestea trebuie păstrate și îngrijite, pentru că altfel dispar. Sigur că ne-a dat mai mult de lucru, dar pe termen lung prelungește viața documentelor.

Ce nu trebuie să facă în niciun caz un vizitator când vine la Arhive?

Sunt mai multe reguli de comportament. În primul rând, chiar de la intrare, ar trebui să nu miroase a băutură, de exemplu. Nu poți să-i dai unui om care miroase a băutură un document să se uite peste el. Trebuie să aibă un comportament civilizat și în general au cei care vin la Arhive.

Care e personalitatea istorică preferată?

Avram Iancu.

Care e perioada istorică în care ați dori să vă pomeniți?

Mi-ar place sfârșitul secolului al XIX-lea - începutul secolului al XX-lea.

Dacă ar fi să instalați o statuie sau un bust în Sibiu, ce personalitate ar reprezenta și unde ați instala-o?

Avram Iancu, în Parcul Astra. Acolo e locul lui.

Ce i-ați spune președintelui Klaus Iohannis?

Îl cunosc pe domnul președinte Iohannis dintr-o perioadă mai veche. Eu i-aș transmite să facem ceva pentru arhivele din Sibiu, pentru că ele, ca și clădire, cel puțin, sunt într-o stare nu tocmai grozavă. L-aș ruga dacă poate să acorde o atenție arhivelor. El a fost acolo când era primar, am avut discuții legate de arhive în 2007, când Sibiul a fost Capitala Culturală Europeană, am făcut o mare expoziție cu istoria Sibiului. El a înțeles și înțelege care e chestiunea legată de arhive, dar trebuie făcut realmente ceva.

Ce teme au rămas necercetate în arhivele din Sibiu?

Sunt multe documente care trebuie cercetate. Vreau să vă spun că începând de la prefectura Sibiului, mai sunt fondurile familiare săsești, dar aici trebuie neapărat să se revină asupra cunoașterii paleografiei latine, germane, maghiare, chirilice, altfel cercetarea unor astfel de documente este sortită să se facă peste 20 de ani și nu acum.

Vă mulțumim pentru interviu.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi

de Ion Surdu

Redactor