Divorțul în Mărginimea Sibiului, în anii 1800: Cel mai des motiv, pribegia bărbaților. Doar Biserica putea consemna despărțirea. Anunțurile care informau soții să vină acasă

Divorțul, acceptat de Biserica Ortodoxă, devenea greu de obținut, la mijlocul secolului XIX, cei implicați în litigiu trebuiau să parcurgă un anumit interval de timp, necesar pentru clarificarea conflictului dintre „eros” (dorințele proprii) și etic (ceea ce dorea puterea laică, bisericească și oamenii de la el).

Așa se face că la o populație de peste 50 de mii de persoane, în comunitatea ortodoxă din Mărginimea Sibiului, erau 3, 4 divorțuri anual.

Dana Burian scrie în lucrarea ”Emanciparea femeii și rolul ei în problema divorțului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în Transilvania” detalii concrete despre situația din mai multe familii din Mărginimea Sibiului, iar detaliile intră adânc în viața intimă a societății. Documentul a apărut în volumul ”În Căutarea fericirii. Viaţa familială în spaţiul românesc în sec. XVIII-XX” editat de Presa Universitară Clujeană, în anul 2010.

De ce divorțau mărginenii

La categoria cauzelor singulare, pe primul loc s-a aflat pribegia, situație în care, soțiile părăsite au recurs la divorț și la o posibilă altă căsătorie, văzute ca și unice posibilități de supraviețuire materială.

Mitropolitul Andrei Șaguna menționează în Compendiul de drept canonic, stabilirea divorțului ca urmare a pribegiei, ca fiind absentarea mai mult de 3 sau 5 ani a soțului și „neîngrijirea lui pentru traiul vieții muierii sale”. Astfel, anunțul pentru aceste divorțuri sau edictul era publicat în 3 ediții succesive ale Telegrafului Român iar dacă într-un interval de un an cel incriminat nu revenea, procesul avea loc și în lipsa lui.

Cum taxa de publicare a acestui anunț era destul de mare, 5 florini, mulți dintre protopopi, care semnau și edictele menționate, cereau și scutirea de taxe a celor foarte săraci, pe baza atestatelor de paupertate, aduse în acest sens de la autoritățile locale.

Astfel din procesele studiate, în 8 cazuri, divorțurile au fost acordate în principal datorită pribegiei și problemelor generate de aceasta, notează autoarea studiului.

Vasile Trihenea și Maria Floașiu din Galeș divorțaseră din cauza pribegiei, la care Vasile Trihenea recursese de fapt pentru a scăpa de soția sa, la sfatul mamei sale și a unor „băbești scornituri”. Deși își plătise partea de vină, după divorțul survenit în 1856, revine la protopopiat pentru a primi încuviințarea de a se putea recăsători, la fel ca și fosta sa soție.

Perioada luată în calcul pentru a se putea acorda divorțul varia între 3 și 7 ani sau chiar mai mult. Cei vizați se întorceau foarte greu dacă lipsiseră mai mult de 7 ani, dar au existat și excepții, care au salvat căsătoriile in extremis.

Maria Petru Roșca și Demetri Vâlcu din Săliște, au fost căsătoriți din 1851, după 11 ani de pribegie, soția a cerut divorțul în 1864. Motivația completă a fost însă legată și de șansa de soției de a se recăsători: „cu un bărbat văduv și cu copii”, dar care nu mai putea aștepta încă un an, conform edictului.

În acest sens, protopopul Ioan Hannia intervine la Șaguna, care a fost de acord. Procesul-verbal al divorțului se termină însă abrupt, prin menționarea revenirii soțului, astfel încât după confruntare, cei doi hotărăsc să trăiască din nou împreună.

Altele cazuri sunt doar semnalate, astfel, Maria Miclăușiu și Constantin Mija din Cacova au divorțat din cauza pribegiei inctului, acuzatului.

Pribegia a fost însă, în cele mai multe din cazuri, însoțită și de alte acuzații, mai ales cele legate de comportamentele imorale sau abuzive ale soțului.

Bătută de tatăl vitreg și silită să se căsătorească. Stă cu soțul doar 5 luni

Așa cum s-a stabilit în cazul perechii Maria Thoma Zothan din Sebeșul de Jos și a lui Achim Moldovean din Sebeșul de Sus. Cum divorțul a fost acordat după încheierea unui proces-verbal în prezența martorilor, s-au putut reconstitui cauzele pentru care respectiva căsătorie nu a avut nici o șansă de succes.

Bătută de tatăl vitreg și silită să se căsătorească sub pretextul că face un bine familiei: „vezi bine că sunteți multe și sărace (mai avea 3 surori)”, Maria se căsătorește în 1858 dar nu a putut sta împreună cu soțul ei decât 5 luni.

Ulterior, spre indignarea soțului, părăsește domiciliul și îl acuză de confiscarea zestrei, adică 48 de florini și pribegia în România. Ruptura definitivă a avut loc în momentul în care soțul se întoarce din România, bolnav de sifilis.

Aici se cuvine menționată importanța unui aspect la care, așa cum a observat Mircea Brie, soțul se consideră jignit, mai ales în fața comunității în momentul în care, soția trecând peste primele 2 etape ale separării, care nu presupuneau părăsirea domiciliului conjugal, a ales să revină în casa părintească, se arată în studiu.

Rudele au depus și ele eforturi în acest sens, substratul material fiind mai mult decât evident, inctul – persoana incriminată avea curte și casă. Nu se poate trece cu vederea faptul că mai ales preotul a depus eforturi zadarnice, la fel ca și reprezentanții scaunului protopopesc pentru ca divorțul să fie evitat.

Divorțul, spectacol public

Situația trebuie să fie prezentată cât mai detaliat, mai ales în cazul deliberărilor cu martori, care nu de puține ori au oferit comunității exact ceea ce aceasta urmărea să evite, din simpul motiv că în societatea tradițională românească, la fel ca și în cazul fiecărei societăți de acest tip, divorțurile erau puține iar indivizii erau judecați după succesul familiei din care făceau parte sau intrau prin căsătorie.

Mai mult, amestecul comunității nu era de neglijat, ajungându-se în anumite cazuri, la adevărate «spectacole publice».

Maria Bucur Cupu din Săliște hotărâse deja la mai puțin de 16 ani că singura ei dorință era aceea de a se călugări la mânăstirea Sărăcinești din România, acolo unde erau și verișoarele sale.

Nu a putut să treacă însă nici peste voința familiei, cel puțin oficial și astfel se conturează un anumit tip de scenariu: nunta are loc de formă pentru a face pe placul rudelor și mai ales a tatălui, fiind orfană de mamă, în următoarea etapă are loc fuga de la locuința soțului. Cum nu a fost primită înapoi de tatăl ei, rătăcește zile în șir pe la rude. La amenințările tatălui, revine acasă dar peste câteva zile pleacă definitiv, acuzându-l pe soțul ei de limbaj trivial și de amenințările cu bătaia.

Acesta din urmă, cum nu cunoștea alte mijloace de aplanare a situației și de evitare a «căderii în dizgrația» satului, își manifestă și în fața forului matrimonial situația neplăcută în care a ajuns. El are nevoie de «o muiere» și nu a fost impresionat de convingerea ei intimă, «de a vrea crucea». Își dă acordul doar dacă va aduce de la mânăstire o dovadă că s-a călugărit și i se vor plăti toate cheltuielile cu nuntașii.

Oficiul protopopesc, în încercarea de echilibrare a doleanțelor celor două părți a hotărât ca fiecare să își primească zestrea înapoi, dar soția trebuia să se călugărească și deci numai poate încheia altă căsătorie.

Preotul prins cu amanta

Un caz singular a fost cel al preotului Marcu Popoviciu din Boița, prins între rigorile demnității de preot și căderile lumești pentru alții sau continuarea unei nefericite iubiri interzise, în care a persistat. Relația sa, veche de 7 ani, între 1860–1867 cu soția unui credincios, Nicolae Lupescu a fost adusă la cunoștința scaunului protopopesc, deși autorul plângerii recunoaște că i-a fost dificil să îl incrimineze pe preot.

A tăcut ani în șir, din dorința de a-și salva mai ales căsnicia de 25 de ani și cei 4 copii, și nici nu a vrut «să îl nenorocească pe preot». Ca urmare a anchetei efectuate de ceilalți 2 preoți din parohia Boița, parohul Popoviciu a fost suspendat din funcție, aspect pe care Consistoriul de la Sibiu l-a dorit adus la cunoștința obștei, cu orice preț, tocmai pentru a restabili o atât de necesară încredere în oamenii Bisericii.

Dovezile încriminante au fost obținute și de la soția lui Nicolae Lupescu, care în fața celor 2 preoți, a judelui și a juraților bisericești din Boița a recunoscut, spre deosebire de preot, care și-a cerut doar suspendarea, că faptele ca atare «au fost săvârșite și în timp canonic, adică înaintea marilor sărbatori».

În plângerea sa, credinciosul Nicolae Lupescu și-a exprimat nedumerirea, în ceea ce privește legătura soției sale, mai ales că vinovații «sunt mai mult bătrâni decât tineri», iat preotul a ajuns să demonstreze doar «o demoralizare și o tâmpenie în gradul cel mai mare».

Martori falși cu 2 florini

Echilibrul căutat nu a fost găsit nici de Paraschiva Miclăușanu din Tilișca, nevoită să suporte timp de 7 ani un soț alcoolic. Patima ca atare l-a adus în fața autorităților bisericești, unde deși a primit dojana, nu și-a putut îndrepta conduita.

Plecat în România nu reușește să ducă, ceea ce soția numește: «o viață onestă». Convinsă în sfârșit, că a suporta un comportament abuziv și foarte multe lipsuri materiale erau peste puterile ei, soția cere divorțul și neagă acuzațiile soțului și explicitarea bătăilor administrate: «nu a fost învățată cu banii, a bătut-o pentru că nu își vedea de lucru».

Alte procese de divorț implică nu numai încercări de împăciuire din partea parohului local, care respecta cutuma, dar și din partea părinților, gata să plătească martori falși cu 2 florini și un Sărindar pentru fiecare.

Au fost și situații în care autoritățile bisericești locale și cele laice au încercat să salveze o căsătorie printr-o pedeapsă exemplară. În 1861, Evdochia Racota și George Popențiu din Avrig s-au căsătorit dar neînțelegerile ivite au fost puse pe seama dificultăților inerente începtului. Când principala vinovată a intrat în scenă, sora soacrei sale, soțul nu a dorit să renunțe la respectiva legătură, iar preoțimea și dregătoria comunală au hotărât să o pedepsească, «a fost pusă în fiare» câteva zile.

Soțul reclamantei nu a primit nici el din partea comunității locale, deci a dregătoriei locale, un aviz favorabil de moralitate: un om violent, «cu năravuri blestemate, suduie foarte grozav, fără frică de Dumnezeu, nu are nici un respect pentru preoțimea locală».

”Cuvântul iubire a fost menționat aproape din întâmplare în aceste procese”

Încercarea de a analiza procesele de divorț s-a constituit în demersul de a intra în atmoasfera societății tradiționale românești de la mijlocul secolului al XIX-lea, din Sibiu și din satele din partea de sud a Transilvaniei, relatează autoarea studiului.

În mare, acuzațiile finale, cele care au dus la desfacerea căsătoriilor s-au dovedit a fi similare cu cele din întreg arealul trasilvănean românesc. Facem referire la o societate tradițională pe tipar încă patriarhal, în care întâietatea masculină se identifica și cu rolul și poziția jucate și în fața comunității. Desigur, în perioada l-a care facem referire, între Biserică și stat nu se declanșase încă un proces antagonic de confiscare a dreptului sau rolului celuilalt în a regla viața individului.

”Câteva concluzii pot fi însă menționate, ele fiind o confirmare a studiilor care au fost deja elaborate în acest domeniu: baza căsătoriilor a fost în continuare una strict materială, de întărire a alianțele matrimoniale și a puterii unor familii din cadrul comunității.

Legislația bisericească încurajează, așa cum era și normal menținerea unor căsătorii, oferind soțului, mai ales, un avantaj de credibilitate. Se manifestă, deși în puține cazuri și un discurs propriu, care aparține și soției, care, în mod direct sau indirect, cere dacă nu respect, cel puțin posibilitatea de a fi auzită în propria familie sau în mai multe”, se arată în concluziile studiului.

Multe familii s-au dovedit a fi, conform proceselor de divorț menționate, interesate în mod exclusiv doar de avantaje. Pentru mulți dintre soți, iubirea se subînțelege și se manifestă prin simpla acceptare a unei stări de fapt, care era căsătoria.

”Cuvântul iubire a fost menționat aproape din întâmplare în aceste procese, atunci când s-a refăcut drumul unor căsătorii, de la acceptare la eșec”, mai precizează autoarea.

În cele 23 de cazuri de divorț analizate, iubirea, inclusiv în sensul uneia din cele mai mari taine bisericești, care impunea și cerea credincioșilor respect și înțelegere pentru celălalt a fost o mare absență.

Numărul mic al divorțurilor din cele două protopopiate ale Sibiului se încadrează în analiza generală a satului românesc, după care familia a fost și trebuia să rămână o componentă de bază a societății.

”Trist a fost doar faptul că cel puțin doar prin intermediul proceselor de divorț s-au putut distinge ambele voci, ale celor implicați, în timp ce, oficial, căsătoria a fost interpretată, de către comunitate, inclusiv printr-o înțelegere unilaterală”, se mai arată în studiu.

Sursa foto: Facebook / Arhiva de fotografie

Ai fost martorul unui eveniment care crezi că ar merita să fie prezentat în ziar?
Folosește modulul de sesizări din TS App, aplicația de mobil Turnul Sfatului, iar noi vom prelua și aprofunda subiectul.
Descarcă aplicația de aici: https://tsfatului.app.link/download

Urmăriți-ne pe Instagram / Facebook / YouTube