Interviu cu fotograful Rareș Helici, după șapte ani de #omie. „99% din oameni zâmbesc fără să le spun eu să o facă. Mi-am dat seama, tot cu ajutorul proiectului, că eu sunt primul care trebuie să zâmbească”

Șapte ani de zâmbete, de emoții și de trăiri surprinse în portrete alb-negru. Șapte ani în care a evoluat și în care a reușit să unească o comunitate mai mult decât să creeze un simplu proiect. Între 1 noiembrie și 3 decembrie, Rareș Helici a fotografiat nu doar o mie de oameni, ci peste trei mii. În fiecare poză a încercat să surprindă o stare, o emoție, un zâmbet.

Reporterul Turnul Sfatului a povestit într-un interviu cu Rareș despre proiectul fotografic #omie, despre cum a evoluat el, despre oameni, despre comunitate, dar și despre proiecte viitoare.

Reporter: Ce înseamnă pentru tine, ca fotograf, să vezi că oamenii, după șapte ani, încă sunt atât de implicați în acest proiect. Ba chiar stau la coadă pentru o poză făcută de tine?

Rareș Helici: Este o onoare, un privilegiu aș spune, să vezi atâția oameni că stau și așteaptă pentru o poză pe care și-ar putea-o face cu telefonul până la urmă. Dar se pare că în acest proiect este vorba de mult mai mult decât o poză sau un portret alb-negru.

E vorba despre o comunitate?

Da, s-a format o comunitate în timp, crește de la an la an. Dacă stăm să comparăm anul trecut cu anul acesta au venit peste 400 de oameni noi în proiect, anul trecut am fost undeva la 2.700, anul acesta suntem peste 3.100.

Ce categorie de vârstă a predominat?

Au venit din toate vârstele. Cumva proiectul s-a împărțit, în timpul săptămânii vin foarte mulți tineri, că sunt de liceu sau de generală, că vin cu clasa, că vor părinții sau profesorii ca la final de patru ani să le facă pozele drept cadou, să discute despre evoluția lor pentru că în general în liceu ne dezvoltăm foarte repede și vizibil și atunci putem discuta despre dezvoltarea personală, se vede pe față cum ne-am schimbat. Dacă am plecat, de exemplu, din clasa a 9 a cu timiditate ajungem în clasa a 12 a cu încredere. Sunt diriginți care și-au propus acest lucru, să vină în fiecare an cu clasa, mai sunt cupluri care vin, mai sunt mămici care vin cu cei mici. Weekend-ul s-a dedicat cumva singur familiilor, n-am intervenit eu în nimic, am lăsat totul la voia întâmplării.

Sunt oameni pe care i-ai văzut din primul an de #omie și au venit șapte ani la rând să le faci fotografii?

Sunt, cel mai bine vezi schimbarea asta la un tânăr care acum are șapte ani și îl cunosc de când era mic. Iar la categoria povești frumoase ar mai fi că au venit copii cu clasa, iar în weekend și-au adus de mână părinții ca să îi fotografiez.

Ai putea face o medie zilnică a persoanelor care au venit la #omie?

De la câteva zeci pe zi în timpul săptămânii, dacă plouă afară. Dacă este timpul plăcut, pot să vină și o sută. Dar în weekend am avut și 350 de persoane în trei ore. Cumva acesta este și farmecul proiectului, nu ai timp să stai să te aranjezi. Omul vine, se așază pe perna care este pusă pe o bordură, totul este natural, fără studio, lumini, fundal. Omul este natural și arată starea pe care o are la acel moment. Dacă mâine ar veni, ar avea altă stare.

Ce stare îți arată majoritatea oamenilor? Ce-ți transmit?

Fiecare  dintre noi este diferit. Dacă te uiți în pozele proiectului, 99% din oameni zâmbesc fără să le spun eu să o facă. Majoritatea mă întreabă ce trebuie să facă, mai ales cei care sunt noi în proiect. Eu le spun că nu trebuie să facă nimic, trebuie doar să se relaxeze. De obicei, noi nu știm să ne relaxăm, avem griji, e viteza vremurilor și nu mai știm să ne relaxăm. La #omie oamenii totuși reușesc, pe acea pernă, să se relaxeze.

Cât timp petreci la editatul pozelor?

Trei ore pe zi am dedicate pentru fotografiat, ajung acasă, le descarc și în funcție de starea pe care o am în ziua respectivă prelucrez între trei și șase ore. La început prelucrez mai încet, nici nu este fluxul de oameni foarte mare, iar apoi mă ambiționez și mă organizez încât toată lumea să-și vadă pozele cât mai repede. Proiectul s-a terminat de câteva zile, iar eu încă mai am de prelucrat și postat aproximativ 1.200 de fotografii.

Este #omie proiectul tău de suflet?

Este proiectul cel mai important. Dacă mă gândesc cum l-am început nici nu mă așteptam să crească așa mult. La prima ediție au fost în jur de 900 de persoane. Mi-am dorit să fac o mie, dar nu mi-am pus un target. Mi-am dorit din start să nu merg pe stradă, să trag omul de mânecă, să îi zic uite am un proiect, vrei să-ți fac o poză? Mi-am dorit să vină omul, pentru că în momentul în care vine omul către tine vine cu o dorință și se deschide mai ușor în fața ta, are o dorință, știe pentru ce vine.

Ce amprentă și-a pus proiectul asupra carierei tale de fotograf?

Eu cumva, de mic, am făcut numai ce am vrut. Asta a fost și problema pe care am creat-o părinților, că am făcut numai ce am vrut. De multe ori, am făcut ce mi-a plăcut, indiferent că erau reușite sau nereușite. Făceam tot pentru că îmi plăcea sau pentru că voiam, o dată ce m-am maturizat, tot ce am făcut am făcut pentru dezvoltarea mea în bine. Merg pe principiul că dacă mă dezvolt și-mi este mie bine pot să fac bine și celor din jur bine.

Proiectul cred că m-a deschis și pe mine. Unui om îi este foarte greu să stea în fața aparatului, iar dacă în spatele lui este un om care e mai încruntat, care are o barieră de comunicare este și mai greu. Mi-am dat seama, tot cu ajutorul proiectului, că eu sunt primul care trebuie să zâmbească. Dacă eu zâmbesc, automat și celălalt va zâmbi sau sunt șanse foarte mari să-ți zâmbească înapoi fără niciun motiv. Proiectul, pe mine personal, m-a deschis mult mai mult în fața oamenilor.

Îți rămân, fără să vrei, chipurile pe care le fotografiezi întipărite în minte?

Da, îmi rămân foarte multe chipuri în minte. De multe ori îi văd pe câțiva care vin la poze și mă uit la ei și zic anul trecut n-ai fost, așa-i? Nu știu cum îi cheamă, dar după față știu dacă au mai fost sau nu. După gesturi îmi dau seama, le vezi timiditatea, îndrăzneala, vezi anumite trăsături pe care oamenii fără să vrea le arată. Toți oamenii care au trecut prin fața aparatului îmi sunt dragi.

Este zâmbetul trăsătura principală pe care vrei să o surprinzi la oamenii pe care îi pozezi?

Pun accent pe o mare parte din fața omului când vine la pozat. Dau un exemplu, fac zece poze unei persoane, nu ai cum să scoți o stare dintr-o singură poză. Sunt unele persoane care au cinci poze, unele care au 20, altele care au 50. Văd că vor să-mi arate o stare și vreau să surprind bucuria unui om.

În toată munca mea de până acum, tot timpul am încercat să arăt prin pozele pe care le-am făcut bucuria oamenilor sau să arăt frumosul. Niciodată nu am fost pasionat de drame, să fotografiez oameni necăjiți. Arăt o stare a unui om, dar o conturez într-o poveste mai fericită.

Sunt persoane cărora le-ai făcut o singură poză și a fost cea reușită?

Nu există. Sunt și persoane care vin la portret și nu se regăsesc în poza pe care le-o aleg. Ori că nu le place starea ori că nu le place cum au ieșit. Și totuși vin an de an chiar dacă nu se regăsesc neapărat în ceea ce postez. Nu trebuie să ne regăsim în nimic, trebuie să ne acceptăm așa cum suntem.

Cum vezi #omie în viitor?

Sper să se mai organizeze mulți ani de acum încolo. Îl văd crecând până când nu mai pot să țin aparatul în mână, dar și atunci se găsesc soluții, important este să mai văd.

Ce ne poți spune despre alte proiecte pentru viitorul apropiat?

Am câteva proiecte pe care vreau să le fac, le conturez la aceste momente. Am înființat și o asociație pe care o să o fac publică în care voi anunța și câteva proiecte viitoare. Am fost, sunt și îmi doresc în continuare să mai fiu implicat în proiecte educaționale pentru copii sau tineri. Îmi doresc să organizez cursuri despre cum te poate ajuta fotografia să te dezvolți.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi