Franco Moretti, la Sibiu: Istoria poate fi înțeleasă, dar nu refăcută. Fenomenul „cancel culture” este groaznic – îngustează orizontul, pretinzând că îl face mai mare și mai liber

1,2 milioane de euro este valoarea proiectului întitulat „METRA - Measuring Tragedy: Geographical Diffusion, Comparative Morphology, and Computational Analysis of European Tragic Form”, care a început la ULBS. Coordonatorul acestuia este Franco Moretti, considerat unul dintre cei mai importanți profesori de studii literare internaționale. Profesor emerit al Universității Stanford, Moretti a fost la Sibiu săptămâna trecută, unde a făcut cunoscut studenților principalele teme ale proiectului. După două zile de prelegeri, Franco Moretti a acordat un interviu ziarului Turnul Sfatului.

 

În primul rând, vă rog să ne spuneți pe scurt despre proiect: în ce vor consta concret activitățile dvs. și ale echipei?

Este vorba despre un proiect despre tragedia europeană și, în special, despre tragedia europeană în afara centrului Europei - Germania, Franța, Anglia, Spania etc. Deci, în Norvegia, Suedia, Rusia, România și Ungaria.

La tragedia europeană în literatură vă referiți.

Da, nu la tragedia istorică. Ne interesează tragedia în teatru. Sibiu știe totul despre teatru datorită festivalului tău, FITS. În special, ne interesează cum se schimbă această formă de dramă tragică când se mută de la acele state mari care domină cultura europeană către state care sunt mai puțin proeminente pe scena istorică.

Este un proiect care are mai multe aspecte, dar aș menționa două principale: primul, este vorba de a ști mai mult. Tindem să cunoaștem literatura doar la vârful aisbergului, atât în lume, cât și în cadrul fiecărei națiuni; vrem să lărgim acest orizont. Al doilea: când o idee sau o formă călătorește în afara zonei sale de origine, se întâmplă ceva foarte interesant. Există un critic literar brazilian - Brazilia fiind o altă zonă semi-periferică - care are această idee a „ideilor rătăcite”. Adică idei care au călătorit, de exemplu, din Europa de Vest în Brazilia și s-au simțit ușor nepotrivite. Realitatea locală nu a corespuns în totalitate cu ele. Și, prin urmare, s-au schimbat și ceva interesant s-a întâmplat cu structura acestor idei. Și credem că ceva interesant se întâmplă și cu forma tragediei când se mută în afara.

Aceste schimbări ar putea să ne ajute, de asemenea, să înțelegem mai bine ce era tragedia în Franța sau Anglia. Pentru că, dintr-o dată, această formă va fi plasată într-un context necunoscut și, prin urmare, anumite aspecte pot mai vizibile.

Veți observa că spun adesea „ar putea” sau „ar trebui”. O fac pentru că suntem la începutul începutului. Sunt adeptul proiectelor ambițioase, dar nu susțin ideea de a face prea multe promisiuni la începutul unui proiect. Putem însă să vă spunem despre așteptările noastre; iar despre rezultate putem avea o discuție retrospectivă în doi ani și jumătate.

Atunci ce fel de rezultate v-ar plăcea să aveți?

Studiind mișcarea tragediei către nordul și estul Europei, aș spera să găsesc unele transformări ale structurii formale. Fie transformări ale intrigii, ale tipurilor de personaje care sunt implicate, ale limbajului pe care îl folosesc. E greu de spus.

Eu am studiat mult timp romanul și, în cazul romanului, ceea ce știm este că, atunci când s-a mutat către periferia sistemului literar, adesea intriga a rămas aceeași și ceea ce s-a schimbat a fost vocea naratorului. Tragedia, drama în general, nu are un narator. Sunt doar personajele care vorbesc. Deci, va trebui să fie ceva diferit.

Ați mai fost în Sibiu?

Nu. E prima dată când sunt în Sibiu și îl găsesc fermecător. (În prima zi aici) m-am trezit devreme și am făcut o plimbare lungă. Mi-au plăcut clădirile, bisericile, piețele, chiar și clădiri mici, ferestre, balcoane. E un oraș incredibil de elegant și grațios. Nu e nimic „greoi” în el.

Dar despre universitatea din Sibiu ce știați?

Îl cunosc pe Andrei (Andrei Terian, prorectorul care a inițiat proiectul - n.n.) de câțiva ani. De asemenea, l-am întâlnit pe Ștefan Baghiu acum câțiva ani în Cluj. Dar nu, nu știam aproape nimic despre universitate per se. Am fost foarte impresionat de câți oameni au venit (la primele două prelegeri, care au avut loc în zilele de 24 și 25 februarie – n.n.) și cât de bune au fost întrebările și cât de puternic pare să fie interesul. Asta mi s-a părut remarcabil. Sunt foarte fericit că voi lucra aici.

Ce cunoașteți despre literatura română, despre scriitori români?

Am citit autorii cunoscuți, cum ar fi Eliade, Ionesco. Dar nu, nu sunt specialist. Mi-am început cariera ca student la literatura engleză. Și apoi am adăugat mai ales literatura franceză și germană. Dar, de exemplu, aproape că nu am citit nici literatura italiană. Așadar, am studiat în mare parte literatura engleză, franceză și germană. Aceasta este zona mea de specialitate.

De ce e important astăzi studiul literar, studiul literaturii?

Ei bine, pentru că este o parte din studiul unei culturi. Și în mod specific - a părții unei culturi, literatura, spre deosebire de etică sau ideile politice. Literatura tinde să fie mai liberă. În etică, trebuie să fii atent ce spui. În politică, cu atât mai mult. În literatură, imaginația poate să curgă mult mai liber. Și, prin urmare, studiul literaturii îți permite să înțelegi cele mai complicate probleme, speranțele cele mai arzătoare pe care o societate le are despre sine însăși, fricile mari, toate lucrurile care nu sunt neapărat exprimate în discursul politic, etic sau religios.

Deci, cu literatura, ai acces la o parte a culturii care se joacă cu idei periculoase, cu situații periculoase, tragediile etc. Acesta, cred eu, este aspectul important al studiului literaturii.

Există un al doilea aspect pe care îl consider, de asemenea, important: literatura se citește pentru plăcere. Nu e aceeași plăcere pe care o avem mâncând o prăjitură, dar este o formă de plăcere. Toate formele de plăcere ne leagă de lume. Și dacă simțim plăcere, nu vrem să ne descotorosim de lumea care ne oferă plăcere. Deci, în acest sens, literatura poate fi văzută și ca un instrument foarte puternic pentru coeziune socială și consens social. Poate fi foarte imaginară, dar această imaginație, pentru că produce plăcere, este și ceva care permite ființelor umane să se simtă acasă oriunde, fie că este un lucru bun sau nu. Adică, literatura te poate face să te simți fericit într-o lume în care poate că nu ar trebui să fii fericit. Dar… asta face literatura.

Dacă este important acest lucru astăzi? Este puțin mai complicat. Am mers la universitate la sfârșitul anilor '60 și începutul anilor '70, și la acel moment, de exemplu, în Facultatea de Litere din Roma, nu exista disciplina studiilor de film. Filmul nu era predat la universitate. Cred că nicăieri în Italia. Și îmi amintesc că mă gândeam la acea vreme, ei bine, peste 50 de ani vor fi mai mulți studenți la Film decât la Literatură. Și apoi, pe măsură ce anii au trecut, spuneam că vor fi mulți studenți la TV, iar acum, știți, jocuri video etc. Acest lucru nu s-a întâmplat chiar așa. Literatura, studiul literaturii este încă mult mai important, decât studiul filmului în majoritatea locurilor. Bineînțeles, există și studiul filmului, există și studiul TV-ului și mâine, dacă nu astăzi, va exista și studiul internetului etc. Deci, în acest sens, studiile literare își vor pierde puțin din importanță... Dar aceste alte discipline sunt ca niște rude foarte apropiate ale studiului literaturii. Doar că acum există mai multe medii care fac mai mult sau mai puțin același lucru pe care îl făcea literatura.

 

În articolul „Conjectures on World Literature” din 2000 ați vorbit despre conceptul de „citire la distanță” („distant reading”), ca o abordare ce aplică metode de calcul a datelor literare, de obicei derivate din biblioteci digitale mari, în scopuri de studiere a istoriei și teoriei literare. Aveți următoarea remarcă acolo: „știm cum să citim cărți, acum haideți să învățăm cum să nu le citim” („we know how to read texts, now let’s learn how not to read them”). Înțelegând că acest lucru se referă la studierea macro a literaturii, nu v-ați temut că unii ar putea interpreta altfel - că nu mai trebuie să citească?

În timp ce citeați această întrebare, ați zâmbit. De ce? Pentru că știați că fraza mea era pe jumătate o glumă, nu? Și, într-un sens, chiar spunând acest lucru, nu am vorbit despre lene, este doar un efort intelectual de a înțelege ceva într-un mod diferit. Asta am vrut să spun. Dar îmi place să o prezint ca o glumă pentru că am vrut să fie un pic de provocare. Am avut foarte mult succes pentru că mulți oameni pretind că nu înțeleg. Și spun, ah, acest profesor spune că oamenii nu ar trebui să citească cărți; este un scandal etc.

Nu poți lupta împotriva prostiei umane. Când oamenii vor să fie proști, vor reuși întotdeauna să fie proști. Desigur, nu am vrut să spun că oamenii nu ar trebui să citească. Am vrut să spun două lucruri. În primul rând, că citirea și studiul nu sunt exact același lucru. În Statele Unite, foarte des, chiar și în universități foarte bune, pentru a spune că cineva este un foarte bun cercetător de literatură, în loc să spună că este un bun cercetător, spun că este un bun cititor: „Este un cititor excelent”. Ca și cum a fi cititor și a fi cercetător ar fi același lucru. Nu este adevărat. Citirea este adesea o condiție prealabilă, o condiție necesară, dar nu este întreaga poveste. Nu este suficient. Și apoi, într-adevăr, pot exista modalități de a studia literatura care nu înseamnă citirea întregului text.

Foarte des, în studiile cantitative pe care le-am condus, am citit, de exemplu, sute de propoziții, întrebări din diferite romane, din diferite locuri ale romanului pentru a înțelege ce funcție aveau întrebările în cadrul structurii operei. Se poate spune că „citeam” atunci? Da, o făceam, dar nu citeam o carte. Citeam o serie de unități extrase din cărți. De obicei, când spunem că „citim”, avem în vedere că citim de la pagina 1 la pagina 270. Este logic acest lucru și, desigur, când vreau să citesc o carte, asta fac. Dar nu este singura modalitate de a studia literatura. A fost și un apel la imaginația științifică a cercetătorilor literari: de ce să studiem doar citind cărți de la început până la sfârșit; să încercăm și să facem lucrurile diferit.

Un mare cercetător de literatură, Northrop Frye, care, cred, era deja mort de câțiva ani când am scris acea frază, în capodopera sa, care se numește Anatomia Criticii, spunea că atunci când vrem să înțelegem o pictură, putem merge fie foarte aproape, și atunci vedem tușele de pensulă, vedem nuanțele etc. Sau putem merge foarte departe și, de la distanță, nu mai vedem tușele de pensulă, dar vedem un model, care este imposibil de văzut când ești prea aproape. Deci înțelegi lucruri diferite. Este un model mai important decât celălalt? Ei bine, asta depinde de ce cauți. Și pentru mine, pentru o anumită perioadă din viața mea, căutarea modelelor, adică a lucrurilor pe care le poți vedea de la distanță, a devenit mai importantă decât căutarea detaliilor.

Ați vorbit odată despre necesitatea apariției unui nou tip de cercetători: tineri care să fie interesați atât de literatură, cât și de programare sau care să cunoască programare. Vreau să vă întreb dacă a apărut acest tip de cercetător?

Pentru mine, interesul pentru științele umaniste digitale nu era neapărat legat de programare. Abordarea digitală este interesantă pentru mine pentru că este o formă de abordare științifică.

Elementul crucial este să ai un interes științific în studiul literaturii sau să faci studiul literaturii similar cu modurile în care funcționează științele naturale și științele sociale. Aceasta este cheia pentru mine. Programarea a fost un mijloc spre acest scop. Majoritatea oamenilor pe care i-am întâlnit în științele umaniste digitale nu erau interesați de științele sociale. Aceasta a fost o greșeală și acum plătim consecințele acestei greșeli pentru că rezultatele sunt mai puțin interesante având în vedere acest punct de plecare.

În ceea ce privește programarea, am întâlnit o persoană, care era student la literatură cu un mare interes în literatură și era, de asemenea, capabil să programeze destul de creativ. Am crezut că acesta este cercetătorul viitorului pentru că eu nu programez, și îmi pare rău, dar este o limbă pe care nu am învățat-o niciodată. Urmărind această persoană cum lucrează, Ryan este numele lui, mi-am dat seama că faptul că putea programa i-a dat un tip de inteligență, l-a făcut să pună întrebări care nu puteau fi puse de cineva care nu era programator. Foarte des mi-am dat seama că punea întrebări fără să înțeleagă care erau consecințele conceptuale ale întrebării. Eu puteam înțelege consecințele conceptuale în termeni de istorie literară sau teorie literară, dar el formulase întrebarea pe care eu nu aș fi putut să o formulez niciodată. A fost o descoperire foarte interesantă pentru mine acest tip de inteligență. Dar nu este foarte frecvent, foarte răspândit. Credeam că figuri ca el vor deveni foarte curente, dar nu au fost.

Ce rol mai are literatura în circulația ideilor, când astăzi totul vine de-a gata online sau pe Netflix? Mai are sens să gândim când primit totul gata mestecat?

De acord, literatura încearcă să supraviețuiască într-o lume în care regulile de comunicare s-au schimbat și s-au mutat într-o anumită direcție. Dar este un lucru pe care trebuie să-l avem în vedere: Noi tindem să gândim adesea la literatură în termeni de romane lungi. Aceasta este forma cea mai populară de literatură în ultimele două sau trei sute de ani în Europa. Romanele lungi au existat cu siguranță, dar au existat întotdeauna alături de formele scurte, care nu au dispărut niciodată. În secolul al XIX-lea erau poeme narative scurte, schițe, povestiri scurte, proclamații ideologice etc., etc. Erau o mulțime de forme scurte. Nu avem atât de multe studii, dar mulți oameni citeau formele scurte mai degrabă decât cele lungi. Chiar și formele lungi erau publicate pe părți în publicații zilnice sau săptămânale – așa cum sunt serialele TV.

Deci, nu aș exagera diferența între, să zicem, un roman din secolul al XIX-lea și un serial TV contemporan. Sunt foarte, foarte similare, având în vedere că au trecut 200 de ani. Da, multe lucruri s-au schimbat, dar forma narativă a acestor două forme este de fapt destul de similară.

Și au același rol?

Ei bine, câte romane din secolul al XIX-lea i-au făcut pe oameni să gândească și câte au fost citite în schimb pentru pură distracție? Întrebați-vă asta. Bănuiesc că raportul nu s-a schimbat mult. Amintiți-vă, de asemenea, că toată lumea poate urmări un serial TV. Tot ce trebuie să faci este să asculți. Citirea unui roman necesita să fii alfabetizat. Și în secolul al XIX-lea, încă un procent foarte mic din populație era alfabetizat.

Un anumit tip de literatură poate fi mai dificil în zilele noastre, dar noile forme seamănă adesea cu formele literare vechi.

Apropo de geografie și circulația operelor prin traduceri: spuneați într-un interviu că „intriga călătorește bine”, dar nu există riscuri ca prin traduceri să se piardă nu numai anumite interpretări, dar chiar idei - iar cauza să fie cenzura locală sau chiar așa-numitul concept de „political correctness”?

Da, cu siguranță este o posibilitate. Nu există nicio îndoială despre asta.

Poate fi evitată?

Da, îmi imaginez că poate exista o cale de ieșire, dar cu siguranță cenzura politică este o forță politică sau etică sau religioasă foarte puternică. Cenzura este o forță oribil de puternică și nu este ușor să o ocolești. Acest lucru ar însemna că anumite texte ar fi mutilate, că anumite părți considerate a fi ofensatoare pentru cineva vor dispărea. Cred că acest lucru este o nebunie, este absurd. Un text este ceea ce este și nu este obligatoriu să îl citești și să îți placă, dar când este citit, ar trebui citit pentru ceea ce este. Face parte din istorie. Pretenția de a schimba istoria cred că este doar o fantezie foarte copilărească.

Poate afecta acest lucru studiul literar sau studiul literaturii?

Nu, sincer, decât dacă fenomenul devine la scară largă și în cazul unei dictaturi foarte aspre. Dar nu văd să afecteze studiile literare chiar acum. Unii oameni din cadrul studiilor literare au fost complici ai cenzurii - ei înșiși recunoscând că operele trebuie să fie cenzurate etc. Dar acest lucru e altceva, e o ciudățenie care e din interiorul studiilor literare...

Apropo, care este opinia dvs. despre așa-numita „cultura anulării” (cancel culture) din ultimii ani? Cred că ați urmărit fenomenul.

Cred că este absurd. Este una când în momentele de criză politică se întâmplă revolte, revoluții, se distrug statui. Aceste lucruri se întâmplă, oameni sunt uciși etc. Dar e alta când după 300 de ani, vrei să distrugi o statuie a cuiva. Aproape toate statuile sunt ale unor oameni care erau opresori într-un fel sau altul, cu puține excepții. În a doua conferință a mea de la ULBS, l-am citat pe Walter Benjamin, care spunea că fiecare monument al culturii este, de asemenea, un document al barbariei...

Piramidele. Câți oameni au murit construind piramidele? Ar trebui să anulăm piramidele și să le distrugem? Câți zidari au murit ridicând casele din Sibiu? Ar trebui să distrugem casele din Sibiu? Hai să fim serioși.

Și, totuși, există astfel de opinii.

Există astfel de opinii. Sunt groaznic de greșite. Și sunt copilărești pentru că pretind să refacă istoria. Istoria s-a întâmplat și nu poate fi refăcută. Poate fi înțeleasă, poate fi criticată, dar nu poate fi refăcută.

(...) Adevărul este că acest fel de cultură face parte dintr-o derivă mai largă către o cultură autoritară, care se întâmplă peste tot în lume. Și incapacitatea de a tolera diferența, alteritatea, antagonismul, opiniile care sunt urâte de tine, dar pentru alte persoane sunt la fel de sacre ca și ale tale, (ne arată că) trăim într-o perioadă în care orizontul se micșorează. Acest fel de cultură face orizontul mai mic, pretinzând în schimb că îl face mai mare și mai liber. Dar întotdeauna se întâmplă așa.

Este cultura europeană într-un regres, în fața „invaziei” musulmane? Pentru a integra noi valori facem concesii tot mai mari, mai ales în Europa de Vest. Vom resimți efectele peste 10-20 de ani?

Unica intrare semnificativă de persoane din Orientul Mijlociu în Europa a fost din Siria, iar când s-a întâmplat asta a fost efectul pe termen lung al unei invazii occidentale reale în Irak, care a distrus complet echilibrul în Orientul Mijlociu. Deci, dacă a existat o intrare musulmană în Europa, este din cauza unei invazii militare a SUA în Irak. Ca să stabilim mai întâi un lanț cauzal corect.

În al doilea rând, desigur, oameni noi cu o cultură diferită sunt o îmbogățire enormă potențială pentru o țară. Culturile mari sunt culturi care știu cum să se schimbe și se schimbă pentru că apar idei noi. Aceste idei noi pot apărea din interior: să zicem, mișcarea muncitorească. Ei erau noii barbari, dar au remodelat Europa la sfârșitul secolului al XIX-lea. Și același lucru ar putea să se întâmple cu imigranții. Dar ideile noi sunt întotdeauna provocatoare. Și provocările sunt întotdeauna dificile; dacă o cultură nu vrea să fie provocată, atunci va încerca să reziste și atunci lucrurile devin urâte așa cum devin urâte acum în mai multe țări europene.

Având în vedere experiența dvs. bogată, ce sfaturi ați oferi tinerilor care doresc să urmeze o carieră interdisciplinară, cum ar fi combinarea literaturii cu științele sau tehnologia?

Aș spune să încerce să se bucure de ceea ce face. Bucuria nu este neapărat ușoară. Dacă nu există plăcere, nu există viitor pentru activitatea intelectuală.

Cum credeți că se va schimba educația în disciplinele științelor umane în următoarele decenii, în contextul tehnologiei digitale în continuă evoluție?

Este greu de spus. S-ar putea schimba prin adoptarea, incorporarea tehnologiei în sine sau s-ar putea schimba rezistând tehnologiei și devenind chiar mai fobică față de științe decât înainte.

Spun asta pentru că eram la Stanford, și Stanford este în mijlocul Silicon Valley, desigur. Majoritatea oamenilor din științele umaniste, în literatură, vedeau tehnologia ca o amenințare. Pentru mine, era o oportunitate. Pentru majoritatea oamenilor, era o amenințare și credeau că viitorul științelor umaniste constă în mărirea distanței de tehnologie mai degrabă decât în incorporarea ei.

Sunt întotdeauna pentru acceptarea provocărilor mai degrabă decât refuzul interacțiunii.

Există vreun risc pentru studiile umaniste? Chiar și aici, în Sibiu, s-a vorbit la un moment dat despre riscul ca Istoria să dispară din lista programelor. Cum e în alte țări?

Aceasta este o teamă care este peste tot. Există aceeași teamă că științele umaniste sunt sub amenințare. Cu siguranță și-au pierdut o parte din centralitatea lor. Ele au fost acelea în care clasa conducătoare era educată și acum clasa conducătoare este mai probabil să fie educată în economie sau inginerie. În acest sens, și-au pierdut prestigiul. Aceasta face parte dintr-o transformare a societății pentru care științele umaniste nu sunt responsabile. Ele pot însă să sufere consecințele.

Gândiți-vă la asta: prima și pentru multe secole cea mai importantă disciplină universitară în științele umaniste a fost Teologia. Unde este teologia astăzi? Deci ce s-a întâmplat cu teologia ar putea să se întâmple și cu științele umaniste ca întreg.

Dar Teologia este încă importantă, cel puțin în România.

În România și în Germania, dar în multe alte țări a dispărut aproape... Deci, dacă nici providența divină nu te poate proteja de aceste catastrofe... Științele umaniste sunt, obiectiv vorbind, în fața riscului.

(...) Astăzi, dacă aș avea în fața mea un tânăr de 20 de ani care mă întreabă ce ar trebui să studieze: literatura sau biologia; i-aș spune, studiază biologia. Pur și simplu, este mai frumoasă, teoriile sunt mai frumoase, conceptele, legile, modul de gândire este mai frumos.

Dar dacă să aleagă între literatură și drept sau literatură și...

Literatură.

Și ce este necesar să se facă, astfel încât științele sociale, umaniste să fie mai importante? Ar trebui să facem ceva? Cine ar trebui să facă asta?

Ei bine, ar trebui să fie făcut de noi, de oamenii care studiază literatura și, în opinia mea, ar trebui să fie făcut astfel încât studiul literaturii să fie ceva care poate fi interesant în sine. Idei, teorii, rezultate etc. Acest lucru nu este ușor, dar...

Dar Ministerul Educației, guvernul?

Ministerul Educației ar trebui să permită universităților să facă ceea ce vor să facă.

Mă refer la sprijinul financiar, pentru a atrage un public tânăr către acest tip de studii.

Uitați-vă la aceste birouri. Nu suntem în grădina publică sub un acoperiș deschis, în bătaia vântului. Sunt încă susținute într-un mod rezonabil. Nu sunt sigur despre situația din România, dar știu despre Italia. Sunt încă susținute (aceste discipline) într-un mod rezonabil. Sunt sub presiune pentru că societatea în ansamblu este mai puțin interesată de științele umaniste. Sunt sub presiune pentru că teoria literară nu a fost la fel de interesantă ca alte ramuri ale științei, dar să spui că toată vina e a Ministerului Educației, asta este copilăresc.

Poate că în Italia sistemul de educație e diferit...

Ce fel de sistem de educație credeți că este mai bun? Ați predat în Franța, în SUA, în Italia...

Toate au aspecte pozitive și negative. Sistemul american este mai plastic, se schimbă mai repede. Sistemele europene, cum e cel italian sau francez, sunt mai bune pentru că nu permit pieței să schimbe totul. Sistemul american este dominat de piață. Orice vrea piața va trece prin universitate. Sistemele europene rezistă acestui lucru. Deci, pierd elasticitate, dar reușesc, de asemenea, să păstreze anumite elemente pe care piața lăsată singură le-ar mătura pur și simplu.

Studiile ar trebui să fie gratuite?

Cred că ar trebui să fie gratuite.

De exemplu, în universitățile din Germania poți studia gratuit. Ești responsabil să-ți plătești chiria, să te hrănești. În România, nu este așa: trebuie să plătești pentru contract dacă nu reușești să obții o bursă de stat.

Cred că universitățile nu ar trebui să fie organizații non-profit, cum sunt în Statele Unite, unde costul este ridicol de mare și este rușinos. În acest sens, îmi place mult mai mult sistemul european. Chiar dacă și în Europa, de exemplu, în Anglia, este destul de scump în acest moment, mai ales dacă nu ești englez. Cred că ar trebui să fie cât mai accesibile.

Ce alte pasiuni sau hobby-uri aveți în afară de literatură și cercetare academică?

Îmi place să călătoresc, dar nimic exotic. Îmi place să călătoresc prin Italia, prin Franța. Și îmi place să gătesc. Nu urmez rețete, îmi place doar să gătesc.

În opinia dvs., care este rolul artelor în abordarea problemelor sociale și politice contemporane?

Nu are vreun rol anume. Doar să facă artă bună, filme bune, romane bune și cât mai puține discursuri posibil. Nu-mi plac artiștii care vorbesc tot timpul despre arta lor și cât de importantă este ea. Vă rog, nu faceți asta: doar pictați, filmați, scrieți romane. Nu faceți publicitate pentru voi înșivă, chiar dacă credeți că e pentru binele lumii. Lăsați binele lumii în pace.

Vă mulțumim pentru interviu.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi