Scriitorul Radu Vancu anunță noua sa carte - romanul „Paradis”. „Voiam să scriu un roman care să fie documentul sfârșitului unei lumi”

Scriitorul Radu Vancu anunță noua sa carte, romanul „Paradis”. Despre scrierea acestuia a vorbit de mai multe ori în ultimii ani, „paradisul” fiind una dintre temele asupra căreia a revenit constant în postările sale publice. Spre exemplu, în 2016, scria că Ezra Pound și Emil Cioran sunt „doi îndrăgostiți de paradis”, iar în 2020 nota următorul pasaj dintr-o carte: „potențial, fiecare poem e un paradis”. Pe 9 ianuarie 2025, Vancu a anunțat că a terminat de scris romanul, care conține „un milion patru sute de mii de semne la care am tot muncit, cu mare plăcere, patru ani și jumătate”.

L-am rugat pe Radu Vancu să ne spună despre ce e romanul și ce reprezintă antiteza dintre copertă și titlu.

Reporter: În primul rând, felicitări pentru apariția romanului, despre finalizarea căruia ați anunțat în ianuarie. Spuneți-ne, vă rog, pe scurt despre ce e romanul, care e mesajul – ca o invitație la a-l cumpăra și a-l citi.

Radu Vancu: E complicat să rezum într-o frază cele vreun milion și jumătate de semne ale romanului. E vorba în el și de istoria unei iubiri tragice, și de istoria României din ultimul secol, și de istoria unei pandemii apocaliptice, și de încercarea de a reconstrui umanitatea de către supraviețuitorii respectivei pandemii. Cât de ușor poate să dispară umanitatea – și cât de ușor poate să dispară umanul – și cât de fragil e acest crud paradis uman pe care ne-am obișnuit prea ușor să-l disprețuim: cam asta e supratema romanului.

Când ați început să scrieți romanul și ce v-a determinat să-l scrieți?

Am început să-l scriu în pandemie, în săptămânile de lockdown, când planeta experimenta o Apocalipsă live. Am încercat atunci să-mi imaginez cum s-ar putea sfârși umanitatea – și cum ar putea fi ea reconstruită.

S-a schimbat subiectul/mesajul romanului, gândit inițial, în decursul acestor ani? Dacă da, cum și ce a influențat?

Voiam atunci să scriu un roman care să fie documentul sfârșitului unei lumi – și, în egală măsură, proiectul unei lumi reîncepute. Ce se păstrează din uman când umanitatea e distrusă – și, consecutiv, ce anume se poate reconstrui din fragmentele de uman care rămân după distrugere: asta era ceea ce mă interesa. Pe măsură ce-l scriam, romanul a început să fie tot mai nesățios, să înghită hălci tot mai mari de istorie, mai întâi din cea recentă, apoi din istoriile tot mai vechi ale umanității. Și din geografii, de asemenea: acțiunea a sfârșit prin a mă purta pe mai multe continente, prin spații neașteptat de diverse. Dar cred că, în fond, subiectul a rămas același: ce rămâne din uman după distrugere – și ce se poate reconstrui cu ce a rămas după distrugere.

Între copertă și titlu e o antiteză. Ce domină totuși în roman - paradisul sau infernul?

Așa e, există o antiteză evidentă. „E greu să scrii un Paradis, când toate semnele e că ce ai sub ochi e o Apocalipsă”, scria undeva Ezra Pound. Convingerea mea e că natura modernității e una duală, replicând dualitatea materiei: Infernul & Paradisul coexistă în ea, amestecate indiscernabil. Modernitatea a intensificat umanul, deopotrivă în bine & în rău; e pur și simplu cea mai strălucitoare dintre toate epocile istorice, cea mai confortabilă, mai bine hrănită, mai protejată, mai avansată științific etc. Și, în același timp, e cea mai criminală, cea mai distructivă, cea mai inegală ș.a.m.d. A scrie azi despre om presupune a scrie despre ambele intensități: și cea luminoasă, și cea întunecată. A documenta omul înseamnă azi a documenta simultan Paradisul & Infernul. E singurul mod al literaturii de a fi etică – adică de a nu simplifica umanul.

Cartea are aproape 800 de pagini, iar între timp, în perioada scrisului, dacă nu greșesc, au mai apărut jurnalul „Boala și Războiul” și volumul de poezii „Kaddish”. Ce a presupus efortul în scrierea acestui roman? Jurnalul și Kaddish au întârziat apariția lui?

Cred că jurnalul nu a întârziat Paradisul, l-aș fi ținut oricum, ba chiar m-a ajutat, în fond. (Există situații din roman care sunt regăsibile, fie și numai in nuce, în roman). Kaddish-ul, da, a pus romanul pe pauză: cred că e o carte de poezie intensă, în orice caz eu am avut nevoie de toate energiile ca s-o scriu. Așa că am oprit scrisul la roman & m-am concentrat exclusiv pe cartea de poezie. Apoi, au mai întârziat romanul și cele două traduceri de poezie pe care le-am făcut, încă nepublicate: mai întâi, cele aproape 900 de pagini de Cantos ale lui Ezra Pound, practic cel mai dificil lucru pe care l-am tradus vreodată (sunt puține culturile care au Cantos  traduse integral); abia aștept să iasă, abia aștept aparatul critic formidabil la care lucrează cu migală Horia Patapievici. Apoi, e vorba despre Cântec despre mine al lui Walt Whitman, mai restrânsă, doar vreo sută și ceva de pagini, însă e una dintre cărțile de poezie pe care le iubesc cel mai mult. Astea au fost muncile care au întrerupt scrisul la roman (pe lângă scrisul academic în sine, care e și el o meserie cu exigențe dure). Însă, până la urmă, a ieșit un roman de vreo 750 de pagini scris în 5 ani – nu e un bilanț chiar rău, la urma urmei.

În 2020 ați postat o fotografie cu „cea mai mică & cea mai mare ediție Dante” pe care le aveți în casă. Și spuneați că „Chiar dacă lumea arată acum mai mult a infern, să fim siguri că există totuși și purgatoriu. (Fiindcă de paradis ar fi, totuși, prea mult să vorbim.)”. Și iată că ați publicat „Paradisul”. Cum explicați, ce s-a schimbat?

Erau zilele Covidului, era multă moarte în jur, a crede în Paradis părea atunci deopotrivă o blasfemie & o frivolitate. Cred că de aceea am pus acel bemol pe care-l remarcați. Însă acum, după ce am scris Paradis & Kaddish, sunt sigur că e exact pe dos: tocmai atunci când e mai mult întuneric în jur trebuie să crezi în lumină. Tocmai atunci când moartea își pune în operă mai cumplit distrugerea e mai necesar să crezi în Paradis. Și în frumusețe. De asta a scris poezie extraordinară deținutul Radnoti Miklos într-un lagăr de exterminare din care știa că nu va mai ieși viu; de asta a sculptat pe furiș deținutul Bruno Apitz extraordinara mască mortuară a Europei în ultima bucată din stejarul lui Goethe în lagărul de la Buchenwald. În astfel de contexte, barbaria se crede atotputernică; însă simplul fapt că, din miezul barbariei & al distrugerii, noi găsim forța de a construi frumusețe – exact acest fapt nu lasă barbaria să aibă ultimul cuvânt. Și îi demonstrează că nu e atotputernică. Și că, dimpotrivă, abia umanul ăsta fragil & atât de ușor destructibil e, de fapt, atotputernic. Suntem atât de ușor de distrus – și, prin frumusețea pe care o aducem pe lume, atotputernici.  

Puteți să ne transmiteți prima frază din roman?

Desigur – o transcriu mai jos.

„În baie, în cabina de Naturalia, unde ni se permite – din rațiuni reproductive – să păstrăm 1 Terabyte de filme, imagini și holograme erotice, am descărcat în toate 6 ecranele autoscopice filmele cu tine. Mă dezbrac, mă întind pe șezlongul din polimer catifelat, a cărui atingere e făcută astfel încât să imite cât mai bine atingerea interzisă de 2 decenii încoace a pielii umane, cer luminii să se stingă – apoi, după 30 de secunde de întuneric, ecranele preprogramate încep să ruleze filme cu tine. 

Toți cei 4 pereți, plus tavanul și podeaua, așadar tot ce e spațiu, se iluminează deodată de flăcările tale: râsul tău, ochii tăi, părul tău. Tot ce am filmat împreună în cei 2 ani și jumătate ai iubirii noastre, de la începutul lui 2018 până la jumătatea lui 2020. Plimbări inocente prin centrul Sibiului, un picnic deasupra cimitirului din Cisnădioara, ziua ta de naștere de la sfârșitul lui septembrie, sărbătorită doar de noi doi, singuri în casa săsească din Cisnădioara a prietenului tău Maurer, micile noastre drumeții prin Făgăraș și Piatra Craiului, luna de rezidență petrecută la Berlin. Câteva sute de filme pure și caste, câteva mii de poze pure și caste.” 

Despre carte:

„Paradis” a apărut la edtura Polirom și costă 89 de lei.

Descrierea de pe ultima copertă: „Un mitograf al Paradisului care lucrează la o nouă dogmă antisperanță într-un viitor pustiit de pandemie, dar care, în mod paradoxal, e prins în ghearele unei nostalgii nevindecabile a cărei sursă este iubirea pierdută: cel mai dantesc scenariu cu putință camuflat într-un roman de literatură speculativă livresc până-n măduva paginii. «Un creier vechi» prins într-un corp nemuritor, personajul lui Radu Vancu practică un ketman al eternului prezent, fiind și un Ianus Bifrons blocat între timpuri: unica lui sămânță de autenticitate se regăsește în religia iubirii din trecut, pe când inteligența și erudiția îi sunt puse la muncă în slujba religiei prezentului ce luptă împotriva speranței. Un roman care mi-a amintit, prin ton, umor și inventivitate, de Simfonia itinerantă a lui Emily St. John Mandel sau, dacă mi-e permis, de un Mad Max intelectualizat care străbate lumea din Drumul lui Cormac McCarthy. O lume românească, însă, dublă distopie!” (Bogdan-Alexandru Stănescu)

Foto principală: Radu Vancu fotografiat de Ovidiu Baron

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi

de Ion Surdu

Redactor