Dr. Dorin Barbu, șeful Secției Conservare Restaurare Patrimoniu a Muzeului Brukenthal: Timpul nu se pune niciodată în discuție, poți să lucrezi un an la un obiect

Secția Conservare Restaurare Patrimoniu a Muzeului Național Brukenthal aniversează în perioada următoare 50 de ani de existență. Compusă din Laboratorul de Restaurare Patrimoniu unde lucrează 18 experți, și Compartimentul de Conservare Patrimoniu, cu 4 conservatori, secția este responsabilă pentru buna întreținere și păstrare a unora dintre cele mai frumoase și mai rare exponate din Sibiu. Și nu numai. În laborator sunt restaurate atât piesele muzeului cât și piese de la alte muzee și colecții private. De la înființare, în anul 1975, și până în prezent au lucrat aici 71 restauratori și 39 conservatori. Despre munca de zi cu zi lor reporterul Turnul Sfatului a discutat cu Dr. Dorin Barbu, șeful secției.

 

Toată lumea vorbește despre Muzeul Brukenthal ca un simbol al culturii românești, o carte de vizită a Sibiului. Se spune că pune Sibiul pe harta culturală a Europei. Dar cât și-ar pierde din strălucire Muzeul Brukenthal fără un laborator de restaurare în spate?

După părerea mea un muzeu nu poate exista fără un laborator de restaurare. Toate piesele din expoziție și din depozite sunt atent investigate de către restauratori. Sunt unele care necesită o intervenție imediată pentru a nu se deteriora. Altele necesită o intervenție a conservatorilor care monitorizează mediul de expunere și depozitare, umiditate, temperatură, lumină și așa mai departe. Cu asta se ocupă conservatorii, restauratorii sunt medicii care acționează asupra obiectelor. La noi întotdeauna se face o comisie de restaurare. Obiectul când intră în laborator este fotografiat în diferite lumini, lumină razantă, lumină UV, depinde de obiect. După care se fac investigațiile chimice, noi avem investigator chimic care face microanalize. Avem contracte cu alte instituții, de exemplu cu Spitalul de Pediatrie unde se fac radiografii. Avem contract cu alte instituții unde facem XRF-uri, deci investigații fizico-chimice.

Restauratorul pune diagnosticul în funcție de materialul obiectului, în funcție de condițiile de zacere, în funcție de produșii de coroziune, stabilește ca și medicul un diagnostic, după care propune comisiei metoda de restaurare. Comisia analizează, acceptă, restauratorul răspunde de obiectul respectiv. Timpul nu se pune niciodată în discuție, poți să lucrezi un an la un obiect.

Foto: Muzeul de Istorie - Casa Altemberger

Care a fost cea mai lungă perioadă de timp în care ați lucrat la restaurarea unui obiect?

Am lucrat trei-patru luni. La două obiecte am lucrat așa mult. Am lucrat la carul votiv (foto mai sus), care este unic în Europa, și la o pușcă Tscinque (foto mai jos) care avea 75 de bucăți de sidef lipsă, sărite de pe patul puștii. A trebuit să refac și să-mi prepar sideful. Am analizat ce fel de sidef avea și provenea de la un anumit tip de scoică.

Foto: Dr. Dorin Barbu

Care unde se găsește? În niciun caz nu crește pe Cibin.

Nu, nu este de pe Cibin (râde n. r.). Este un tip de scoică care face perle. Cu greu am făcut rost de două scoici, din Franța, de la un restaurant cu fructe de mare, care le folosea ca și farfurii. Acele scoici a trebuit să le tai cu freză diamantată, să le șlefuiesc, să le aduc în plan.

Adică tehnologia pe care o folosiți nu e chiar tehnologia vremurilor în care a fost făcută pușca, folosiți instrumente moderne, dar păstrați fidel rezultatul.

Exact. După care am luat negativul pieselor lipsă. Le-am traforat cu traforajul de bijutier, manual, au fost lipite la locul respectiv și pe urmă a trebuit refăcută gravura. Erau și gravate, unde am avut analogie. Ei, aici, meseria se învață în ani de zile, și am zis că nu mă apuc de așa ceva. Am găsit o metodă mai puțin invazivă. Am dat un strat de lac și cu un marker permanent am desenat. Dacă vine peste 10 ani un restaurantor care știe să graveze scoica o șterge cu alcool și o gravează.

Să precizăm și acest detaliu, munca unui restaurantor nu este brutală, nu este definitivă. Dumneavoastră faceți în așa fel încât să conservați cât mai bine obiectul respectiv, în ideea că poate peste o generație, poate peste două generații, cineva să poată interveni fără nicio problemă.

Tocmai de aceea ne ghidăm după niște principii. Unul dintre principii este reversibilitatea intervenției restaurantorului. De aceea am adoptat această tehnică.

În experiența și munca dumneavoastră la Muzeul Brukenthal, din păcate, ați găsit și obiecte care erau într-o stare gravă, poate uitate în depozit, te poate uitate pe undeva, afectate în mod grav? Ați avut intervenţii dificile, foarte grele?

Orice intervenţie este dificilă pentru că lucrez un obiecte de patrimoniu. Dacă le-ai stricat este gata! De aceea întotdeauna trebuie să gândim de două ori, până să intervii o dată pe pe obiectul respectiv. Și, bineînțeles, nu există două obiecte la fel. Chiar dacă au fost deodată făcute. Unul poate a fost manipulat într-un fel, altul poate a zăcut în alte condiții și tu trebuie să iei în calcul toți acești factori. Ca și la om, nu există doi la fel. Și obiectele de artă sunt unicate. Totdeauna trebuie adoptată metoda cea mai corectă și cea mai puțin invazivă și reversibilă.

Pentru a ști să aplicați aceste metode este nevoie și de o pregătire teoretică foarte temeinică. Se mai face școala aceasta în Sibiu, în România?

Acum 50 de ani, când s-au angajat primii restauratori în muzee, au fost 11 muzee din țară unde s-au făcut laboratoarele zonale. Au angajat un număr de restauratori cu studii diferite, unii erau chimiști, alții biologi, alții fizicieni, alții cu liceu. Și au fost școlarizați de lucrătorii mai vechi din rețea pentru început. Până a luat naștere un Centru de formare al Ministerului Culturii. După ce s-a înființat acest Centru de formare a lucrătorilor din mediul cultural se pregăteau cursuri teoretice și practice doi sau trei ani, în funcție de de suportul pe care lucra restauratorul. După care, dădeai un examen, luai un atestat de restaurantor pe domeniul tău. Abia apoi aveai voie să pui mâna pe obiectele de patrimoniu.

Deci treceau ani de zile până să poți atinge un obiect de patrimoniu.

Doi, trei ani cel puțin. Asta a durat până în anii '90, în 1995 s-a înființat la Sibiu Secția de Conservare-Restaurare la Facultatea de Istorie. Prima promoție a fost în 2000. Din 2000 s-au angajat, în toată rețeaua muzeală, restauratori cu studii superioare pe restaurare-conservare. Ei, nici aceștia nu pot pune direct mâna pe obiectul de patrimoniu clasificat în Tezaur până nu-și iau un certificat de expert. Pentru asta trebuie să ai un punctaj, un număr de obiecte, mai simple ori mai complicate, să ai lucrări publicate de specialitate, o anumită perioadă de practică. În momentul actual, toți cei 18 restauratori din laborator sunt experți și cu studii superioare. Unii au terminat facultatea de restaurare, la pictură avem colegi care au terminat Belle Arte și au făcut specializarea prin Ministerul Culturii. Deci, într-un fel sau altul, toți au certificatul de expert.

Vine o generație din urmă, există în continuare specializarea la universitatea Lucian Blaga?

La ”Lucian Blaga”, de când am trecut pe sistemul Bologna, există studiile generale de trei ani, după care există un singur masterat, pe lemn policrom. Nu sunt cadre, profesori. Cât era facultatea de cinci ani am predat cursuri de restaurare metal, vreo 15 ani am predat cursul de restaurare metal, studenții veneau și făceau practică în laboratorul nostru. Am format generații întregi de studenți, unii au făcut licențele pe metal, de aceea au specializarea pe metal. Am coleg care mi-a fost student. Așadar vine cineva din urmă și va asigura viitorul acestui centru de restaurare.

Dumneavoastră nu aveți grijă doar de exponatele și de obiectele de patrimoniu din Muzeul Brukenthal, ci vin și vă trec prin mână inclusiv obiecte din alte instituții de cultură din țară.

De la Palatul Peleș am avut, de la Bistrița-Năsăud, din Sfântu Gheorghe, de peste tot din țară. În domeniul pieselor arheologice am avut de la celturi, seceri de bronz, monede, fibule, lanțuri de argint, sică dacică. În domeniul armelor de la halebarde, buzdugane, săbii, puști, archebuze, armuri. Aici aș menționa armura aurită care se crede că a fost a lui Albert Huet. Pe urmă a fost tot felul de argintărie, de la cea liturgică, cupe, cruci, la argintăria de masă, carafe, farfurii, tacâmuri. Pe urmă ceasuri, de la pendule, ceas de cămin, ceas de portic, ceasuri de buzunar - „Oul de Nürnberg”, de exemplu, este singurul de țară. Pe urmă a fost ceasul Baronului Brukenthal (foto mai jos) care este unicat la noi în țară. Pe urmă au fost obiecte de bresle, lacăte, încuietori, cufere, grilaje… Monede și medalii să nu mai discutăm.

Foto: Muzeul Național Brukenthal

Ați enumerat atât obiecte vechi, unele de peste 2.000 de ani, altele vechi de câteva sute de ani, dar foarte migălos create. Vi se întâmplă vreodată, când puneți mâna pe un obiect, poate să vă țineți respirația o secundă gândindu-vă ce istorie are în spate?

Să știți că pe lângă responsabilitatea cu care atingi obiectul este o mândrie a restauratorului să restaureze piese de o asemenea valoare. Pentru că nu orice muzeu din țară are bogăția și varietatea de patrimoniu cum are Burkental. Muzeul de artă, de exemplu, are picturi, Muzeul Astra are obiecte specifice tradiționale, dar la noi există toată plaja, de la arheologie la textile, de la carte veche la piese de mobilier, ceramică, picturi europene…

Din ce spuneți dumneavoastră aceasta este latura frumoasă a muncii, pe de altă parte dumneavoastră lucrați în anumite condiții, aveți un anumit salariu… care este și cealaltă față a restauratorilor din Sibiu?

Dacă vă uitați în jur mobilierul este din 1975.

De la deschidere.

Da.

Nu este ironic? Lucrați în restaurare, dar în același timp aveți birouri care cred că ar putea fi clasate, nu?

Normal, unele sunt clasate deja. Au fost perioade când au fost și bani pe investiții, și atunci am preferat să investim în aparatură nouă. Am cumpărat aparat de microsablare, avem curățire cu laser, avem diferite proiectoare cu lumină caldă, cu lumină rece, care înainte nu existau. Un echilibru există. Mobilierul acum să vă spun, fiind specific, l-am mai și confecționat pe plan local.

Ori că este din 1975, ori că este de la Ikea, tot așa stați la masă. Aparatura cu care lucrați este mai importantă.

Exact. Și ne pare rău că n-am reușit să achiziționăm și aparatură de investigație, de aceea colaborăm cu alte institute pentru investigațiile de care avem nevoie. Pe vremuri, la înființarea laboratorului, a fost un biolog pentru investigații biologice, un fizician pentru investigații fizice, un chimist pentru investigații chimice. Acum avem un singur investigator. Suntem unul dintre cele mai mari laboratoare din țară, dar să știți că au fost vremuri când numărul a fost mult mai mare de lucrători. În ultimul timp s-au pensionat, nu s-au mai angajat în locul lor alți restauratori. Și de asta avem un volum foarte mare de lucru.

Am văzut care este vechimea laboratorului, am văzut și satisfacția muncii, dați-ne un exemplu și despre ce lucrați în prezent.

Unul dintre colegii mei lucrează la obiectele descoperite vara aceasta la Tilișca. Eu lucrez pe colecția de încuietori ale breslelor locale din colecția noastră. Avem câteva zeci de încuietori și le restauram pe toate în ideea unui viitor catalog. Iar celălalt coleg lucrează la niște săbii din colecție.

Este o muncă cu satisfacție? O muncă cu bucurie? Ce vă trece prin minte în momentul în care ați încheiat și lăsați obiectul din mână?

Nu este o muncă renumerată bine. De aceea toți restauratorii care lucrează, cred în toată țara, lucrează din pasiune mai mult. Le place ceea ce fac, dacă nu, ar pleca la alte în alte locuri mai bine plătite.

V-ați gândit să plecați în străinătate, poate altfel se lucrează la un muzeu mare din Europa?

Am avut privilegiu să am o bursă interguvernamentală, în 1993, în Luxemburg. Și am lucrat o lună în Luxemburg și am văzut cum se lucrează acolo. Ca modalitate de lucru suntem la nivel european. Ei au mai multă aparatură, mai multe substanțe.

Și poate un birou mai modern, dar în rest nu sunt mari diferențe.

Nu există diferențe majore. Tehnicile de restaurare sunt aceleași pentru că și noi ne adaptăm, avem bibliografie, participăm la sesiuni științifice, aflăm toate tehnologiile. Dar, de exemplu, nu avem curățire cu plasmă. Acestea sunt patru instalații în toată lumea, nici nu cred că o să avem vreodată așa ceva, sunt foarte scumpe. Dar, cum am spus, avem curățire cu laser. Toți lucrează după aceleași principii de restaurare. Acelaşi cod de etică.

În partea de final, dacă este să tragem o concluzie, v-aș întreba ce urmează, cum vedeți următorii 50 de ani în restaurare și la muzeu?

Aș face o paralelă cu trecutul. La începuturile restaurării s-au folosit foarte multe chimicale, s-au încercat multe rețete de restaurare. Există tratate de prin anii '60 - '70 cu diferite rețete de curățire și cu tot felul de substanțe ciudate. Ei, încet, încet, au fost scoase chimicalele care dăunează nu numai obiectului, ci și organismului restauratorului. Nu mai folosim substanțe foarte toxice, încet, încet, s-a trecut spre o restaurare verde, să zicem. De atunci tehnica de investigare a crescut foarte mult. Deci văd o digitalizare a restaurării, trecem de la fotografia alb negru pe film la fotografie coloră și acum pe cea digitală. Sunt programe cu care poți, de exemplu, dacă fotografiezi cioburile să ți le unească să vezi să-ți ușureze munca.

Înțeleg că inteligența artificială nu ocolește nici restaurarea.

Bănuiesc că în următorii 50 de ani sigur nu o s-o ocolească.

Foto: Dr. Dorin Barbu

Este greu să ții pasul cu tehnologia în acest domeniu?

Trebuie permanent să te documentezi. Vă dau un exemplu, am restaurat sigura sabie japoneză (foto mai sus) pe care o avem în colecție. Avea nitul care ținea mânerul lipsă. Tsuba puteai să o pui în ambele fețe, adică și pe o parte și pe alta. Trebuia să văd pe ce parte era original pusă. Dacă nu aveam această conștiință a restaurantului puneam un nit și era gata. Pentru asta însă am studiat. Am luat toate cataloagele care existau la vremea aceea, am fost în bibliotecă. Până la urmă am descoperit într-o carte de călătorie a unui român în Japonia că acel orificiu era făcut tocmai ca să treacă un șnur de mătase care lega teaca și sabia, ca în timpul călăritului să nu-i sară sabia din din teacă. Și atunci putea fi doar pe stânga sau doar pe dreapta. Am citit două săptămâni și pe urmă în două ore am terminat restaurarea. Dar satisfacția a fost pe măsură.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi