Duo pizza: banal în centru, gourmet pe Principală, la țară

De vreo câteva luni văd aproape zilnic o firmă luminoasă, timidă, pe care scrie simplu „Pizza”, chiar lângă piciorul scărilor care urcă de pe strada Ocnei spre Podul Minciunilor. Locul nu-mi era deloc necunoscut. Se spune că pe vremuri, aici ar fi fost intrarea în depozitele subterane de sub Piața Mare și Piața Mică, iar până acum vreo un an funcționa aici un restaurant indian.

Acum, locul a fost cucerit de o pizzerie. Amici s-a deschis, din câte am aflat, undeva la începutul anului și, deși la o primă vedere nu pare să aibă parte de cea mai spectaculoasă mișcare din lume, afacerea merge binișor. Mai ales seara, când turiștii și localnicii fug de căldură și se refugiază în interior, unde e mai răcoare.

Cum nu-mi surâdea ideea să stau singur la o masă într-un restaurant gol, am ales varianta comodă: două pizza la pachet. Am comandat, evident, una dintre cele semnătură ale casei, Pizza Amici, și încă una al cărei nume m-a intrigat: Pancetta Tesa e Salami. Numele sună suficient de italian încât să te facă să te simți deja cu jumătate de kilogram mai sofisticat.

Douăzeci de minute mai târziu eram acasă, cu cele două cutii în față. În total, 16 felii. La prima masă am reușit să doborâm aproape jumătate, ceea ce spune ceva mai degrabă despre foamea noastră decât despre dimensiunea pizzei.

Verdictul a fost unul aproape unanim: pizza e corectă. Bunicică. Genul de preparat despre care spui „da, merge” în timp ce mai iei o felie. Aluatul e destul de banal, ingredientele sunt suficiente, dar niciuna dintre cele două pizza nu reușește să-ți dea acel gust pregnant care să te facă să te oprești din mestecat și să spui „băi, asta e!”.

Deși cele două sortimente aveau ingrediente diferite, fiind ambele construite în jurul cărnii, diferențele dintre ele nu au fost spectaculoase. Nu e o pizza rea, departe de mine gândul, doar că în zona asta concurența este serioasă și trebuie să vii cu ceva mai mult decât o pizza decentă dacă vrei să supraviețuiești.

Aventura ar fi trebuit să se încheie aici. Doar că, dacă tot nu aveam foarte multe lucruri spectaculoase de povestit despre Amici, m-am gândit că un cronicar responsabil trebuie să aibă și termen de comparație. Așa că a doua zi am luat-o în direcția opusă și am ajuns într-o pizzerie deschisă de mai puțin de o lună, în Șura Mică.

Și aici a venit surpriza.

Pentru că, aparent, conceptul de pizza gourmet a ajuns și în Șura Mică. Pizzeria se află pe strada principală și e aproape imposibil să o ratezi: la intrare are un pizzer gonflabil care flutură disperat din mâini, într-o încercare aproape emoționantă de a convinge trecătorii că aici se întâmplă ceva important.

Și se întâmplă.

Am comandat de la Solo Pizza o pizza cu pere, nuci și gorgonzola. Și aici am avut parte de o surpriză foarte plăcută.

Pizza a fost senzațional de bună. Aluat subțire, fraged, dar suficient de ferm cât să poți ridica felia fără ca toate ingredientele să alunece înapoi în cutie. Iar combinația dintre perele dulci, nucile crocante și gorgonzola aceea ușor amăruie a fost excelentă. Am luat o pizza mare pentru două persoane. N-a mai rămas nimic. Nici măcar marginile de aluat, pe care, trebuie să recunosc, eu de obicei le tratez ca pe ambalaj și le las în cutie. Am mâncat și marginile.

Și atunci mi-am amintit încă o dată că, atunci când vine vorba de mâncare, nu știi niciodată de unde sare iepurele. Uneori te duci în centrul orașului, printre clădiri istorice, turiști și terase, convins că acolo trebuie să fie cele mai bune lucruri. Și te trezești că o pizza dintr-o comună de lângă Sibiu îți dă peste cap clasamentul.

Aventura de la Amici ne-a costat 97 de lei: 45 de lei Pizza Amici, 43 de lei pizza trecută în meniu ca „Pancetta Tesa e Salami”, dar care pe bon s-a transformat foarte pragmatic în „Bacon and Salami”, plus 9 lei pentru două sosuri.

La Solo Pizza Șura Mică, pizza gourmet a costat 57 de lei, iar cele două sosuri au mai adăugat 10 lei.
Una peste alta, celor de la Amici le țin pumnii să le meargă. Piața e grea, iar în zona aceea concurența nu doarme. Eu, în schimb, de la Solo Pizza Șura Mică o să mai comand cu siguranță. Morala acestei povești? Când vine vorba de pizza, nu te uita neapărat la kilometrul zero. Uneori, pentru o felie bună, merită să mai mergi câțiva kilometri.