Ildefonso Cerdá. Urbanism si antichitatea clasica greaca

În anul 1867 guvernul de la Madrid publica lucrarea lui Ildefonso Cerdá "Teoría General de la Urbanización", o justificare a principiilor care stăteau la baza planurilor de expansiune pentru oraşele Barcelona şi Madrid, în acelaşi timp o tentativă de creare a unei "ştiinţe a oraşului".
Ildefonso Cerdá a inventat termenului de "urbanism" pentru a denumi noua ştiinţă pe care a început să o definească. El a respins din start interpretarea etimologică acceptată a cuvântului urbs (oraş) ca provenind din latinescul urbum, brazda de plug din ritualul roman de delimitare a teritoriului oraşului. După Cerdá, în limba veche precursoare a limbilor europene moderne, ur însemna gol sau cavitate, şi prin extensie locuinţă. De la ur provine urs, grup de locuinţe, şi urbum, a face cavităţi în pământ sau a ara. După Cerdá trebuie să ari atât pentru a cultiva pamântul, cât şi pentru a realiza o locuinţă, hrana şi adăpostul fiind doi constituenţi de bază ai vieţii omeneşti. Urbs şi urbanism au devenit bazele noii sale ştiinţe.  
Înţelegerea lui Cerdá asupra noţiunii de oraş nu se oprea la construcţii, ci se extindea asupra interacţiunii tuturor constituenţilor săi. Ildefonso Cerdá a încercat, specific gândirii secolului al XIX-lea, să creeze o ştiinţă cuprinzătoare şi universală a oraşului. Pentru el, oraşul era: "o mare magnum de oameni, lucruri şi interese de tot felul, de mii de elemente diverse. În pofida faptului că toate elementele păreau să funcţioneze independent unul de celălalt, când le-am observat în amănunt şi filozofic, am observat că ele sunt într-o constantă interacţiune, adeseori exercitând o acţiune directă unul asupra celuilalt, formând astfel o unitate."

Urbanism
Deşi termenul de urbanism este un neologism creat acum aproape 150 de ani, noţiunea pe care o defineşte pare a fi tot atât de veche ca şi civilizaţia urbană. În limbajul curent, prin urbanism înţelegem orice acţiune conştientă destinată să conceapă, să organizeze, să amenajeze sau să transforme oraşul şi spaţiul urban. A doua accepţiune a termenului, definită spre sfârşitul secolului al XIX-lea, desemnează o disciplină care se vrea o ştiinţă şi o teorie a oraşului, cu un important caracter reflexiv şi critic. Prin extensie, termenul de urbanism a ajuns să înglobeze o mare parte din ceea ce are legătură cu oraşul, indiferent dacă este vorba de lucrările publice, de morfologia urbană şi de planul oraşului, de practicile sociale şi de mentalităţile orăşeneşti. de legislaţia şi dreptul urban.
 
Grecia antică
În Grecia antică există reguli ale unei veritabile legislaţii urbane. Sistemul de exproprieri este folosit pentru marile lucrări publice. Astfel, o inscripţie din secolul al III-lea ne arată că la Tanagra, în Beoţia, decizia de expropriere este luată de către adunarea poporului, la propunerea magistraţilor; o comisie de unsprezece membri special desemnaţi constituie un adevărat juriu, a cărui menire este aceea de a determina valoarea despăgubirilor acordate celor expropriaţi. Dar modalităţile sunt diferite în funcţie de oraş şi uneori, valoarea despăgubirilor este fixată prin decret votat de popor. În toate cazurile însă, se regăseşte voinţa de a nu leza proprietarii expropriaţi.
Una din preocupările majore ale urbanismului grec este aceea de a proteja spaţiul public de intervenţiile rezultate din iniţiative particulare. Încă din secolul al VI-lea, Hippias a determinat demolarea tuturor elementelor arhitecturale ieşite din aliniament - balcoane, scări exterioare - ale caselor din străzile Atenei. Aceeaşi preocupare se regăseşte în importanta legislaţie urbană care se dezvoltă mai ales începând cu secolul al IV-lea. Astfel, ştim de la Aristotel că la Atena funcţionarii care se ocupă de drumuri (astynomii) şi care au în grijă supravegherea cântăreţelor la flaut şi a dansatoarelor, trebuie de asemenea să-i împiedice pe riverani să construiască în dauna spaţiului public, să interzică practica construirii jgheaburilor de scurgere direcţionate către stradă şi să vegheze la ridicarea gunoaielor. Regulamentul cel mai complet pe care îl cunoaştem este o lege regală din secolul al II-lea, referitoare la oraşul Pergam. Ea precizează că funcţionarii având în sarcină întreţinerea drumurilor sunt puşi să facă să dispară construcţiile care afectează buna funcţionare a căilor publice, să-i împiedice pe particulari să strâmteze drumurile sau să le desfunde pavajul, să-i oblige pe locuitori să participe la curăţarea străzilor şi să întreţină zidurile dintre case; în fine, ei au de asemenea datoria să vegheze asupra curăţării fântânilor şi a conductelor de apă, precum şi la întreţinerea latrinelor publice şi a canalelor de scurgere.
Cât despre realizarea marilor lucrări urbanistice, în oraşele Greciei clasice, aceasta este decisă de popor. Dar, pentru execuţia propriu-zisă, o comisie specială este numită şi ea îşi asigură serviciile unui arhitect. Însărcinată să ia deciziile tehnice şi financiare, comisia este responsabilă în faţa adunării pentru administrarea şi modul de finanţare a lucrărilor.

Expulzaţi din timpul ideal al istoriei şi vremurilor trecute revenim la secolului al XXI-lea unde probabil îl aşteptăm pe un viitor Ildefonso Cerdá pentru a re-inventa un termen din antichitatea clasică greacă - democraţia. Descrisă de Pericle când vorbeşte despre  sistemul de guvernare atenian: "Administraţia ei îi favorizează pe cei mulţi în locul celor puţini; pentru aceasta este numită democraţie..."  Pe curând!

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

de Gabriel Roşca, arhitect