Povesti de viata

Căminul Spital Sibiu de pe strada Azilului, adăposteşte 90 de persoane. Bătrânii mai au puţine lucruri care îi individualizează: câteva boli, un tabiet, un fel de a tăcea, când anii se zbat pe tamplele lor şi o poveste. Poveştile lor se ascultă greu. Nu sunt basme, nu se narează simplu, ci se desprind din frunţi cutate, mâini moi şi reci, bucată cu bucată.
Şi viaţa la cămin e o viaţă. Oameni cu pas moale, calcă pe alei de trandafiri, rostind a mia oră, întâmplarea hazlie sau nu, pe care au trăit-o cu câteva decenii în urmă. Există copii şi nepoţi care care mai trec în vizita cu o pungă de mere sau de medicamente. Există şi bătrâni cărora doar asistentele nu uită să le zâmbească să-i salute cu “bunicule”. Viaţa la cămin nu pare tristă, dar paradoxal, deşi sunt aproape o sută de suflete, bătrânii se simt singuri. Tocmai de aceea prezentul se transform într-o continuă aducere aminte.
“M-am măritat la 27 de ani, că eram săracă şi fără pământuri nu te lua oricine”
Aurica Cinezan are 88 de ani şi ocupă aceelaşi pat la Caminul Spital de patru ani. Cam de două ori pe an, o nepoată vine să o vadă. Femeia măruntă, cu ochi tulburi şi frunte albă
vorbeşte despre cei care mai sunt, amintindu-i pe cei care-au murit. Născută într-o familie cu şapte copii, Aurica s-a măritat la 16 ani cu un băiat ales de părinţi. Erau vremuri în care părinţii erau ascultaţi nu de frică, ci din respect. Un an mai târziu rămâne văduvă. La 20 de ani parinţii îi găsesc “un om cumsecade” şi fata se mărită a doua oară. “ Ne-am luat şi după câteva săptămâni îmi zice să-i pregătesc traista că pleacă la pădure. Şi dus a fost. O săptămană întreagă, cu o altă femeie. Eu eram tânără, şi nu stiam ce să fac, dar m-a învăţat o soră. Când s-a întors i-am spus din prag –noi sub acelaşi acoperiş o să trăim şi de acum încolo, dar ca doi străini. Dacă vreodată ţi se face dor de ea, poţi să te duci liniştit, ca de acum nu mai suntem bărbat şi nevastă decât de ochii lumii. Şi aşa a fost. 60 de ani am lucrat pământul împreună şi mâncam din aceeaşi mămăligă, fără să ne uităm cu bucurie unul la celălalt macar o dată. Apoi s-a îmbolnăvit şi într-o săptămână l-am îngropat. Nu l-am plâns şi nici pustiu nu îmi era, căci oricum fără de el am trăit toată viaţa” povesteşte tanti Aurica, în timp ce frământă în palme o batistă brodată.
“M-am măritat la 27 de ani, că eram săracă şi fără pământuri nu te lua oricine”
O doamnă de 75 de ani, rezemată de o pernă, îşi priveşte zâmbind picioarele neputincioase. “Sunt operată la amândouă. Nu prea mai pot să merg. Stau în patul meu şi dacă picioarele nu mă ajută, cu gandul tot alerg spre anii buni, în care îmi creşteam copiii”, spune privind o poza alb-negru, în care stau drepţi doi băieţi. La 14 ani a plecat de acasă să se angajeze la fabrica Fierul Roşu. “De acolo nu m-aş mai fi întors. Eram mulţi de vârsta mea şi ne plăcea să lucrăm împreună. Cîte unii se casătoreau, alţii parcă rămâneau mereu tineri. Eu m-am măritat târziu pentru acele vremuri. Atunci nu mulţi se căsătoreau din dragoste. Important era să ai pământuri ca zestre. Daca erai săracă trebuia să cauţi un om de seama ta şi atunci îl luai de drag ce îţi era. Soţul meu era harnic şi bun. Ne-am crescut băieţii cu multe greutăţi, dar acum sunt oameni drepţi şi educaţi”, povesteşte Ana Iancu.         
Pentru toţi aceşti bătrâni căminul înseamnă acasă, o casă construită de alţii, în care ei îşi odihnesc bătrâneţea . Doamna Lozneanu este aici de 23 de ani, doamna Simi Ioana de 20, iar domnul Luca a venit la cămin în 1980. Zi după zi, o altă poveste se scrie din atitudini umile, gesturi reţinute şi singurătate de om bătrân. Dar cine mai are rabdare să le citeasca? Sau să se întrebe în care poveste o să se regăsească peste câţiva ani ?  



 

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi

de Turnul Sfatului