M-am antrenat cu Vointa. Nu-mi mai trebuie fotbal!

Se amestecă într-un teren de fotbal peste 20 de fotbaliști ai Voinței. Se pun cu măsură o bucată Alexandru Pelici, o bucată Sandu Tăbârcă, după care, antrenamentul se drege de gust cu un reporter de la ziarul Turnul Sfatului. Ce-a ieșit din această rețetă inedită? Un experiment dureros și o febră musculară de zile mari.

Ei, fotbaliști de-o viață. Eu, încă trăiam sub impresia fotbalului jucat în curtea școlii sau în spatele blocului, unde, de puține ori se întâmpla să dau pe lângă minge. Dar, socoteala de acasă era atât de departe de cea din târg. Încă după prima alergare, după primele serii pentru întărirea musculaturii era foarte clar. Nu e deloc ușor să fii fotbalist profesionist.

Începutul antrenamentului

Miercuri, 10 august, ora 18.15. Antrenamentul pornește brusc, antrenorul Pelici dându-ne semnalul pentru a ne așeza în jurul său. Apoi, asemenea unui părinte grijuliu, i-a întrebat pe toți jucători dacă au probleme, iar aceștia își așteptau rândul pentru a răspunde. A venit rândul meu. Alexandru Pelici m-a prezentat colegilor mei de echipă pentru un antrenament. Deși mă așteptam, n-am auzit niciun mișto, nu m-a luat nimeni peste picior, toți au dat din cap aprobator și au trecut la treabă. La ce era important.

Pelici:„Măcar bate din palme!”

Echipat corespunzător, cu ghete de împrumut, m-am transformat ușor-ușor în pata galbenă dintr-o mare de alb și roșu. Ca să nu îi încurc în vreun fel, la alergările de început am preferat să rămân ultimul, deci în spatele jucătorilor. A fost o decizie corectă, deoarece mirosul ierbii care foșnea sub crampoanele jucătorilor îți dădea o stare de nedescris. Aflat în spatele lor, am putut să le copiez mișcările, acestea fiind foarte variate. Trecând cu bine peste alergare ușoară, cea cu călcâiele la șezut și cea cu genunchii ridicați, am ajuns inevitabil la probele pentru coordonare. Eu stau un pic cam prost la acest capitol, adică n-am deloc coordonare. Nu mai stau să descriu exercițiul, dar includea mult prea multe elemente pentru ca eu să-l duc cu bine la capăt. Bătăi din palme, cu o palmă pe un genunchi, cu întorsul capului într-o parte, în timp ce trebuia să și alergi? Complicat! Trebuie să recunosc că jucătorii aflați înaintea mea îmi explicau cum trebuie făcut exercițiul respectiv, dar n-am reușit să execut corect mișcările de mai mult de două ori.  „Măcar bate și tu din palme”, mi-a strigat Pelici.

Exercițiile la saltea

Se termină încălzirea de început, se ia o mică pauză de hidratare, după care îi văd pe jucători aducându-și câte o saltea. O așează frumos pe gazon și așteaptă indicațiile lui Sandu Tăbârcă. Daniel Tătar, văzându-mă fără saltea, mă cheamă lângă el. „Mai poți?”, mă întreabă Tătar. „Da, mai pot”, îi răspund. „Stai să vezi acum! Acum începe greul!!”, mă asigură Bunea, aflat lângă Tătar. Nedumerit, întreb de ce, dar până să primesc răspuns, Sandu Tăbârcă fluieră începerea exercițiului. Și nimeni nu avea timp de explicații suplimentare. Era o liniște deplină și nu din teama de pedepse sau amenzi ci, mai degrabă, din respect pentru meserie, pentru antrenor, pentru fotbal.
Încep exercițiile. În esență, acestea nu erau complicate, se adresau grupelor de mușchi, dar pentru un neinițiat puteau fi destul de obositoare. Și au fost. Atât de obositoare, încât la terminarea fiecărei serii îl întrebam pe Daniel Tătar dacă mai urmează și altele. Și mai urmau multe, foarte multe. Atât de multe, încât nu le-am ținut șirul. Pe la seria șase am pierdut numărătoarea. Fiecare fluier al lui „nea Sandu” era o binecuvântare, dar pauza de un minut mi se părea mult prea scurtă pentru oboseala ce-mi măcina măruntaiele, iar cronometrul devenise cel mai acerb dușman al meu.

„Au adus ăștia un nou jucător?”

Pe margine se strânseseră deja curioșii. Unii treceau prin parc, alții erau veniți special pentru a vedea antrenamentul băieților. Și ca să vedeți cât de bine își cunosc suporterii jucătorii, m-au văzut pe teren din prima. Și nu le-am făcut o impresie prea bună. „Au adus ăștia un nou jucător? Nu știu, bă, dar dacă a venit… tocmai pe ăsta l-au luat? Ăsta n-a făcut educație fizică în viața lui!!!”, spuneau suporterii pe margine. Da, sigur n-am lăsat o impresie prea bună. Deși am făcut educație fizică, până am descoperit un lucru minunat, scutirea.

Alergările  

Reușesc să termin, cu chiu cu vai, exercițiile la saltea, după care urmează o mică pauză de hidratare. Din nou, aceleași întrebări: „mai poți?”, „te simți bine?”. Se vedea pe mine că n-am stofă de sportiv profesionist. Nici nu mai puteam vorbi, dădeam doar din cap aprobator. „Să vezi ce bine dormi la noapte”, îmi spune Măjer. „Dormi, da’ să vezi mâine, cu salteaua te dau jos din pat!”, mi-a replicat Bunea, remarcă la care am zâmbit, apelând la ultimele resurse ascunse într-un colț al corpului, și-așa epuizat. Urmau alergările. „Stai să vezi acum”, îmi spune Măjer. Cu inima-n dinți, încep alergarea, copiind fiecare mișcare a jucătorilor. Distanța inițială pe care se alerga era de 80 de metri, dar fiecare serie de alergări avea distanța și timpul ei. La partea cu alergările am cam tras chiulul, ce-i drept, atunci când intensitatea era cea mai mare. Am preferat să mai păstrez o brumă de energie pentru jocurile cu mingea. Până la urmă, de aceea și venisem! Însă, Măjer îmi tăia de la rădăcini orice speranță: „Să vezi la jocul cu mingea cum va fi! E cel mai greu!”. „Păi? Eh, lasă că am mai văzut și eu meciuri la televizor, mă descurc!”, îi replicam.

„Să trecem la obiectul muncii”

Am șomat, m-am văitat antrenorului Pelici, m-am fofilat, așteptând mingea ce mi se părea izbăvirea tuturor durerilor. Sandu Tăbârcă și Alexandru Pelici ne împart pe toți în grupuri de câte șapte oameni. Se juca „cinci cu doi”. Cei cinci oameni formau un cerc, iar ceilalți doi se aflau în mijloc. Scopul celor cinci era să paseze din prima, de cât mai multe ori, fără ca cei doi să atingă mingea. Pasele se numărau.
Pentru că n-am dorit să fiu „măgăruș”, așa cum îi spuneam noi jocului atunci când eram mici, mi-am găsit repede un loc printre cei cinci. Acest lucru n-a durat prea mult, deoarece la prima minge venită spre mine, pasa mea a fost prea scurtă, și deci interceptată de unul din cei doi jucători din mijloc. N-am avut ce să fac, așa că a trebuit să intru în zona suferinței sau a amețelii, căci tare m-au mai alergat oamenii ăia. Mingea fugea de mine și, uneori, ca să-mi facă în ciudă, trecea exact prin dreptul picioarelor mele. Însă, cum prindeam oportunitatea de a fi între cei cinci, evitam să cer pasa, căci în centru era pericol mare.
Într-un final, se termină și cinci cu doiul chinuitor, după care am fost împărțiți în trei echipe pentru a juca o „miuță”, mult diferită de ceea ce știam eu din curtea școlii. Mingea trebuia atinsă de maximum trei ori, cam cu trei atingeri mai puțin decât mi se părea mie necesar, dar am pornit cu gândul victorios de ”a o băga în ațe”. Fapt pentru care am fost trimis vârf de lance. Echipele atacau rând pe rând, una se apăra, iar alteia îi revenea rolul de a ataca. Eram în echipa galbenă, iar „rivalii” mei se numeau „albii” și „albaștrii”. Încercând să încurc cât mai puțin antrenamentul, am reușit performanța de a atinge mingea de două ori și de a mă afla în offsaid de vreo trei ori. La final, echipa mea a fost aplaudată. Și nu, nu pentru că am fi câștigat, ci pentru executarea corectă a aplecărilor spre pământ destinate… învinșilor.
Antrenamentul s-a terminat cu niște exerciții de stretching, condusă de căpitanul „Gore”. Apoi, toți jucătorii Voinței mă întrebau dacă mi-a plăcut și dacă mai vin și altădată. Tuturor le-am răspuns că o să țin cont de îndemnul lui Tătar, de la începutul antrenamentului: „Spunele colegilor tăi de la ziar să țină de job-urile lor, că fotbalul e meserie grea!”.

 

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi

de Petruţ Popelcă