Usi

Eram în clădirea Finanțelor și căutam cu intensitate un WC, acum câteva zile. Mă agit, încerc să întreb, dar nimeni nu știe să îmi spună nimic. Nu știu cum, ajung la un etaj la care probabil nu aveam voie să ajung și văd scris mare pe o ușă gri: WC. Nu ezit nicio clipă și trântesc ușa de perete. O pisică neagră îmi sare în brațe și o ia la fugă pe scări. Puțin surprins, îmi aduc aminte de priorități și intru în baie. Aici, deschid rapid prima ușă spre un veceu, o închid cu putere și pășesc cu hotărâre spre libertate... Șocat, mă trezesc în sediul PDL de pe centru... Două minute rămân încremenit, gândindu-mă ce s-a întâmplat, de fapt. Apoi, îmi fac curaj și dau să mă asigur că nu sunt nebun. Deschis ușa abandonată în spatele meu... Dădea spre baia din Finanțe, deci nu eram nebun. Apoi, mă întorc spre încăperea din sediul PDL. Văd multe plicuri aruncate pe jos și urme de pământ care duc spre o ușă pe care scrie Bucătărie. Mai mult decât curios, urmez dârele de pământ și deschid timid ușa de la bucătăria PDL. Imginea pe care o descopăr îmi trece fiori de surpriză pe șira spinării... În fața mea se dezvăluie mare și gri Palatul Poporului. Fac doi pași și îmi dau seama că sunt în parcul Izvor, undeva într-o clădire ciudată care seamănă a chioșc. La picioarele mele, un maidanez pur sânge îmi cere de mâncare, apoi fuge pe ușa pe care am intrat. Îl las în pace și fac un pas spre o ușă suspectă din dreapta mea. O deschid larg și privesc. E o încăpere. Seamănă cu recepția unui hotel. Intru. În jurul meu, oameni la costum. Mulți din ei, foarte grași, tolăniți în fotolii, cu reviste în mâini. Câțiva au pe genunchi fete tinere. Recunosc doi parlamentari. La ghișeu, o femeie între două vârste mă privește suspect de insistent. Eu cobor privirea și mă îndrept spre prima ușă care îmi iese în cale. Pe ea stă scris: Proiecte. O deschid și intru. Un aer mucegăit mă lovește și aproape mă trântește la pământ. Îmi strâng nările puternic și privesc în jur. Multe dosare îngălbenite de timp. Pe ele mișună șoareci. Citesc la îmtâmplare câteva coperți rupte: ”Pensii europene”, ”Îmbunătățirea condițiilor din spitale”... Mirosul prea puternic mă face să fug însă spre prima ușă din stânga. Ies din cameră și închid rapid ușa în spatele meu. Aici, o lumină roz domină încăperea. Pe jos, un covor de tărâță. Prin târâță, multe sticle goale de wiskey. Pe pereți scrie peste tot Elena Udrea, Elena Udrea... și mai văd multe vapoare, aproape o flotă înreagă, bătută în cuie pe tavan. Mă uit pe fereastră și citesc: Palatul Cotroceni. Apoi îmi dau seama că intrasem în mintea cuiva. Caut repede o ușă și o aleg pe cea mai mică și mai urâtă. Ies în viteză din camera roz și încep să cad. E o cameră imensă și aproape goală, iar ușa pe care am intrat e în tavan. Căderea mi-e atenuantă de niște semne de tablă pe care scrie ruginit România. Privesc în jos și văd multă mizerie, printr-o pâclă de aer portocaliu. Apoi mă lovesc de pământ. Eram lângă sediul Finanțelor. Înapoi la realitate.