Continua ofensiva maghiara

Primul ministru Ungureanu le-a transmis maghiarilor din România un călduros mesaj cu prilejul zilei maghiarilor de pretutindeni între altele mulţumindu-le pentru aportul la guvernarea ţării. E bine, e foarte frumos, e politic în sens european. Ei constituie un important segment al societăţii româneşti şi este normal să joace rolul cuvenit în evoluţia actuală şi de viitor a României, ca cetăţeni, ca principala minoritate naţională. Probabil mulţi dintre dânşii în acest sens înţeleg relaţiile cu populaţia majoritară românească. Dar nu toţi. În mai multe comentarii am atacat punctual această problemă, aşa cum socot că e cazul şi acum.

Există printre dânşii – şi nu puţini – oameni de mare influenţă a căror atitudine şi activitate marchează o puternică notă iredentistă, nostalgici după perioada istorică ante Trianon. Ei se caracterizează prin aceea că nu se mulţumesc cu statutul de minoritari ci ţintesc la o enclavizare teritorială ca popor – poporul secuiesc – în detrimentul unităţii, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statului român. Unii ca Laszlo Tokes şi acoliţii săi lucrează brutal, pe faţă. Alţii, mai rafinaţi, antamează atitudini aparent inofensive dar pe măsură eficiente, în cadrul unei strategii pe termen mediu şi lung, judicios elaborate. Aşa spre exemplu, una dintre măsurile urmărite este acapararea puterii economice. Au profitat şi profită în continuare copios de inabilitatea noastră politică în materia restituirii proprietăţilor. Cum se ştie, în decursul multor secole, deţinând puterea statală au edificat, cu resurse şi muncă locală, o puternică bază economică, în cea mai mare parte naţionalizată după 1945. Largi la mână, am restituit-o aproape în întregime, pe fundaţii şi asociaţii mai mult sau mai puţin fictive, mult peste nevoile şi necesităţile lor ca populaţie. Campioane în materie sunt instituţiile de cult. Apoi, în zona transilvană, cu apăsare în zona secuiască, şi-au adjudecat până la exclusivism proprietatea funciară, inclusiv pădurile. O altă măsură este enclavizarea în domeniul administraţiei, profitând de principiul autonomiei teritorial-locale, mergând până la boicotarea aşezării în zonă a cetăţenilor de naţionalitate română. Pretenţia de înfiinţare a unor instituţii statale proprii cum sunt cele de cultură sau învăţământ reprezintă o altă modalitate  de enclavizare. Ca să-şi asigure o deschidere către Ungaria au obţinut şi autostrada Transilvania, altminteri mai puţin justificată prioritar în traficul rutier românesc.

Pas cu pas deci, cum spuneam, în cadrul unei strategii bine gândite, îşi consolidează enclavizarea, ţintind în final autonomia teritorială, pe fondul şi în condiţiile integrării europene. Este adevărat că optica europeană aduce cu sine schimbări dar nu este de aşteptat să meargă până la anularea suveranităţii statale, a suveranităţii naţionale, valori primordiale în exprimarea noastră, inclusiv europeană, ca popor şi stat. Avem de-acum o istorie seculară de luptă pentru aceste valori, pentru care mulţi români, iclusiv politicieni de frunte şi-au adus obolul până la sacrificarea vieţii. Ce se întâmplă azi în politica românească este mult prea departe de aceste idealuri. Şantajul exercitat cu dibăcie, ba acum chiar grosolan, căci despre aceasta este de fapt vorba, de minoritatea maghiară, pe ideea participării la guvernare, a devenit posibil din două motive. Primul constând în faptul că electoratul nu acreditează majoritar o formaţiune politică pentru a nu fi nevoie de o guvernare în coaliţii. Al doilea şi cel mai grav, constând în faptul că politicienii şi partidele ignoră aproape cu desăvârşire interesul naţional. Unul dintre aspectele problemei ar fi ca ele să se coalizeze majoritar barând calea şantajului. Ilustrativ mi se pare cazul liberalilor. De dragul opoziţiei la o persoană ( Băsescu) se aventurează într-o coaliţie contra naturii, contrar doctrinei şi trecutului lor istoric.

Nu se ştie până la ce punct vom evolua pe orbita acestui şantaj. Ce se ştie cu certitudine este că generaţia de politicieni postdecembrişti, detaşaţi de neam şi ţară, ahtiaţi în schimb după interese şi averuri, sunt la mare distanţă de predecesorii lor ante şi interbelici. Se vorbeşte apăsat de nevoia de schimbare. Pe lângă transformările economice, instituţionale, este stringent necesară schimbarea mentalitară vizând datoria ce ne revine tuturor, indiferent de naţionalitate, majoritari sau minoritari, să respectăm valorile fundamentale ale statului a cărui cetăţeni acceptăm să fim. Iar acest comandament elementar să se constitue într-o deviză patriotică pentru toţi, de la simpli cetăţeni până la cei mai suspuşi politicieni.