Noi, ardelenii!

05 August 2013 00:50

Cine şi-ar fi imaginat, în decembrie 1989, că eroul care i-a scos pe timişoreni din case, aprinzând astfel scânteia revoluţiei anticeauşiste, avea să ajungă europarlamentarul „penal” de astăzi, după cum s-a exprimat premierul Victor Ponta?

Tökes Laszlo, căci despre el e vorba, pastor reformat şi unul din reprezentanţii noştri în Parlamentul European, a avut, în ultimii aproape 24 de ani, multe de spus despre ce s-a întâmplat în România. Şi, de cele mai multe ori, a supărat Bucureştiul. Motivele au fost, nici nu puteau fi altfel, legate de aprecierile sale considerate iredentiste sau în favoarea autonomiei ţinuturilor locuite în majoritate de maghiari. Personal, l-am privit cu atentă îngăduinţă, mai ales după ce i-am luat un interviu, când am înţeles că omul ăsta a învăţat prea puţin să vorbească româneşte ca să se facă înţeles bine de români, cel puţin aşa cum dorea el. În ce priveşte iredentismul lui Tökes, mi s-a părut o mare naivitate să visezi că, în Uniunea Europeană, se mai pot revizui graniţe de state sau să-ţi imaginezi separatisme şi mutaţii etnice, în interiorul statelor. Războiul balcanic din fosta Iugoslavia m-a convins că asemenea tragedii se mai pot întâmpla, în Europa, numai în afara UE.

Departe de mine pretenţia că am înţeles perfect „misiunea” pastorului în ’89. Cred, însă, că cea de după este, cel puţin din declaraţiile sale publice, expresia refuzului, la fel ca şi al altor conaţionali, de-a accepta consecinţele dispariţiei Imperiului Austro-Ungar, după primul război mondial. În orice caz, refuzul ăsta, ce „împlineşte” mâine, poimâine secolul, este bine învăluit, astăzi, în vocabularul european. Şi de aici încolo, ar trebui să discutăm şi să răsdiscutăm cu urmaşii Regelui Ştefan, până vom găsi un punct comun de vedere. Încep să cred că România nu va trece la reformele mari, de care are nevoie pentru integrarea europeană (după ratările şi rătăcirile tranziţiei postcomuniste), în lipsa acestui „simplu” punct comun de vedere…

Poate pentru a amâna, din nou, regionalizarea, zilele trecute, am avut parte de monologuri încinse româno-maghiare. Nemulţumit de politica Bucureştiului, d-l Tökes a vorbit despre un necesar „protectorat” asupra Transilvaniei, asigurat de Ungaria. Geaba a venit pastorul cu argumentaţia că aşa face Austria cu Tirolul de Sud. La rândul său, premierul Ponta i-a răspuns pe măsura slabei sale cunoaşteri a „problemei maghiare”. A urmat, din nou, d-l Tökes, care a ricanat, comme d’habitude, vorbind pe şleau, demascându-şi durerea moştenită de la înaintaşi, pe care şi el o poartă de mult în suflet: „Noi, ardelenii, ne-am săturat ca Bucureştiul să administreze Ardealul ca pe un soi de colonie. Istoria ultimelor decenii a demonstrat - mai mult sau mai puţin - că, în mod succesiv, puterea de la Bucureşti este incapabilă de o guvernare corespunzătoare, creând în general mai multe probleme României, decât soluţii”.

Această declaraţie mi se pare că reprezintă esenţa conflictului româno-maghiar (mocnit, mai tot timpul, sau pe faţă, cum a fost între 1940-1945 sau în martie 1990) de 95 de ani. Pentru că, după primul război mondial, maghiarii „luptă”, de peste trei generaţii, cu efectele hotărârii marilor puteri ale lumii – în favoarea unirii tuturor românilor, după ce, tot aşa, românii ardeleni s-au luptat cu regimul de la Budapesta, beneficiarul prevederilor Dualismului Austro – Ungar, din 1867.

Ultima declaraţie „penală” a lui Tökes mi-a amintit de Memorandumul adresat Regelui Carol II, în 1938, de Iuliu Maniu, în numele PNŢ, la 20 de ani de la Marea Unire. Şi iată ce susţinea, printre altele, marele politician ardelean: „Guverne cu totul lipsite de prestigiu şi de popularitate în aceste provincii au aruncat asupra Ardealului şi Banatului clientela lor politică. Cu metode ilegale, ele au impus ca parlamentari persoane necunoscute, adesea trădători notorii ai cauzei naţionale în timpul jugului străin, şi au umplut funcţiunile politice şi administrative cu elemente străine de împrejurările locale şi de cetăţenii acestor ţinuturi. Au revocat din serviciu ardeleni şi bănăţeni bine cunoscuţi, bucurându-se de o aleasă reputaţiune, cunoscători ai nevoilor şi spiritului provinciei”.

Nu sunt greu de identificat unele asemănări între textul din ’38 şi declaraţia „penală”. Dar chiar dacă n-ar fi aşa, şi suntem sinceri cu noi înşine, trebuie să recunoaştem că, în ultimii 24 de ani, n-au fost puţine criticile şi declaraţiile „separatiste” ale unor români ardeleni la adresa Bucureştiului. Le spun cu mult aplomb şi anonimii comentatori de pe forumurile publice, în ton cu eternele înţepături ale ardelenilor la adresa regăţenilor… Şi mă întreb: oare chiar nu a reuşit actul politic de la 1918 să creeze tuturor ardelenilor sentimentul apartenenţei la noua ţară? Oare chiar nu au reuşit, în mai o sută de ani, politicienii români ceea ce dorea Iuliu Maniu, încă din 1918, adică să asigure condiţii şi motivaţii pentru ca acest sentiment să apară? În loc de răspunsuri (ţâfnoase), dacă tot nu pare (deocamdată) pusă sub semnul întrebării configuraţia geo-politică a Europei unite, opinia mea este că, pentru un viitor mai bun al tuturor, dezbaterea româno-maghiară (în limba română şi fără translatori), despre România membră a UE, trebuie să aibă loc. O Românie care, cu toate că este mai mică decât cea din 1918, totuşi, peste numai peste 5 ani, va împlini 100 de ani de la constituirea statului său modern.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).