Intrebarea unei zile de joi

”Mă scuzați, dar poate mă puteți ajuta: cum ajung în Piața Mare?”. E tânăr, n-are 30 de ani și nu pare pus pe glume. E chiar serios când lasă de înțeles că harta din mână nu îl ajută și repetă timid. ”Piața Mare?”. Din dreptul Bisericii din Piața Huet mă întorc pe călcâie să îi arăt tânărului turist cei 50 de metri pe care îi mai are de parcurs până în piața din centrul orașului.

E plin. Cu miile. De la opt dimineața apar grupuri-grupuri, primele fiind cele cu o medie de vârstă mai înaintată. Mișună prin toate cotloanele, filmează și fotografiază. De la prânz e deja înghesuială, la propriu. Din colțul ce lipește Piața Mare de Turnul Sfatului și până să apuci pe Corso întâlnești toate națiile pământului. Mă rog, multe. Cu priviri curioase.

Sibiul este de-a dreptul cu asalt de către turiști. Majoritatea străini, după ce ”moda” bucureșteană de a petrece câteva zile la Sibiu s-a mai domolit. Vin dornici să care cu ei o parte din Sibiu, fie asta și sub forma unei fotografii.

Centrul istoric al Sibiului e din alt film decât cel în care rulează la nesfârșit noi și noi probleme ale românilor. O lume întreagă năvălește peste sibieni, forțându-i practic să treacă peste prăpăstiile mai mult sau mai puțin închipuite ale fatalismului mioritic.

În Sibiu au apărut ”festivaluri pe scări”, evenimente mici și cochete născute din ideea unui grup. În Sibiu au apărut festivaluri de muzică din afara ”mainstream-ului”, cu trupe care cu greu strâng 500 de spectatori, deși cântă dumnezeiește. Și nu e niciun fel de problemă. Pentru că Sibiul începe să își permită să abunde în detalii. În mărunțișuri diverse pentru pestrița lume ce nu contenește să apară și care nu mai are demult loc doar în Piața Mare. 

În preajma anului cultural 2007, tot Sibiul aspira turiști prin patru-cinci mari evenimente, cum ar fi FITS-ul, Jazz-ul, festivalul de film documentar... ceva de genul. Acum? Nu are sezonul atâtea zile de weekend câte are orașul de promovat.

Sibiul a crescut enorm. Când?