Miercuri,
30.11.2022
Ceata
Acum
-3°C

Cu dreapta spre stanga mergand (I)

MOTTO: Ne aflăm la una din marile răspântii ale istoriei. Dacă o luăm spre dreapta, riscăm să ne ciocnim cu noi înşine venind dinspre stânga. (Andrei Codrescu)
 
Atât de mult s-a vorbit, şi se vorbeşte, fără conţinut, despre stânga şi dreapta, în politica românească, încât, personal, nu văd o ieşire rapidă din clişeele care s-au creat pe seama lor. Şi n-ar fi o tragedie, dacă poporul ar vota cu stânga sau cu dreapta, mai mult din convingeri personale, decât lăsându-se manipulat propagandistic. Aşa cum ne aflăm astăzi, stânga şi dreapta par abstracţiuni despre care numai politicienii ştiu ce rost social au. Poporul se ia când după unii, când după alţii. Aşa s-a înăsprit lupta pentru cucerirea electoratului. Uneori, crezi că politicienii uită de democraţie. Îi asculţi pe unii şi ai impresia că, pentru ei, nu există cale de mijloc, de înţelegere şi respect reciproc. Când vine vorba de mersul treburilor interne, după ei, contează ori stânga, ori dreapta -, centrul abordării intereselor naţionale nu există. 
 
Avem de ales: ori lucrurile rămân aşa cum sunt, adică ne facem de râs în Europa, şi transformăm politica într-un circuit cu semnalizări stânga-dreapta, fără reguli şi ţinte precise, ori lămurim problema, şi-atunci poporul suveran va înţelegestânga şi dreapta – aşa cum s-au consacrat în democraţiile evoluate – simbolizează doar cele două direcţii politice ale democraţiei, de realizare, în principiu, a intereselor publice, dar conform unor strategii diferite. Principala menire a strategiilor fiind crearea climatului social favorabil existenţei decente a fiecărui individ,  responsabil, la rândul lui, în faţa societăţii.
 
În istoria românilor, direcţiile politice de stânga şi dreapta au apărut sub lunga domnie a Regelui Carol I. În Vechiul Regat, stânga însemnau liberalii, sau roşii, cum le spunea Eminescu, adică burghezia industrială în formare, iniţiată politic sub influenţa curentelor ideologice  occidentale. La dreapta s-au situat conservatorii, vechii boieri şi oameni de cultură, tradiţionalişti, cu convingeri morale sensibil-religioase. Luptele dintre liberali şi conservatori, pentru puterea executivă, s-au purtat fără menajamente. A fost meritul  lui Carol I că găsit formula optimă, pentru o democraţie în formare, de a ţine sub controlul său, suveran şi constituţional, viața politică, prin schimbarea guvernelor (în alegeri anticipate), atunci când prim-ministrul nu se ridica la înălţimea aşteptărilor sale. Vor spune unii: regele făcea ce vroia. Da, numai că timpul a dovedit că Regele Carol I a ştiut ce vrea şi încotro trebuia să ducă ţara. Şi asta a făcut în cei 48 de ani de domnie – cea mai lungă din istoria românilor. 
 
În perioada interbelică, dreapta tradiţională n-a mai existat. Partidul Conservator (fără nicio legătură cu PC-ul de astăzi!) a plătit scump opţiunea sa pro-germană, din timpul primului război mondial. Ulterior, România, devenită Mare, administrativ, a ajuns în plan politic teren de luptă între demo-liberalism şi demo-ţărănism, pe fondul marilor presiuni exercitate (în mai toată Europa) de cele două ideologii extremiste şi antidemocratice: cea de stânga – internaţionalistă şi antinaţională, sub influenţa revoluţiei bolşevice, şi cea de dreapta – integralistă şi naţionalistă, sub influenţa fascismului italian şi nazismului german.
 
În cei 20 de ani ai perioadei interbelice, democraţia s-a erodat în lupta dintre liberali şi ţărănişti, sub arbitrajul Casei Regale. În termenii analizei clasice, delimitarea ideologică este greu de făcut între PNL (din ce în ce mai slăbit, după dispariţia liderului său carismatic Ionel Brătianu) şi PNŢ (mixaj politic între naţionalismul ardelenesc şi social-ţărănismul regăţean). Dar marea problemă a interbelicului românesc a fost nu doar lupta pentru putere a celor două partide democratice, ci „asediul” democraţiei însăşi din partea ideologiei colectiviste, atât de orientare comunistă,  cât și naţionalistă. Partidele, regimul democratic şi-au pierdut treptat prestigiul, până în preajma celui de-al doilea război mondial, când Regele Carol II a dizolvat parlamentul şi a instaurat prima din cele cinci dictaturi ce aveau să urmeze în următorii 50 de ani.
 
În cei doar 20 de ani ai interbelicului, autentic românească a fost, începând cu anii 30, extrema dreaptă, Mişcarea Legionară, politic antidemocratică şi ideologic naţional-ortodoxistă. La centru, erau puţinii intelectuali de stânga şi de dreapta cu vederi democratice, care nu prea contau în opţiunile populare. În general, stânga era social-democrată, dar anemică, cu extrema comunistă, ce lucra subversiv împotriva intereselor României democratice. Iar dreapta a ajuns, pentru români, doar legionară. Interesant de remarcat este faptul că partidele (denumite, după 1989, istorice), PNL şi PNŢ nu mai aveau pretențiile clasice ale stângii şi dreptei politice, rezistând doar ca poli politici ai unei democraţii arbitrate – nu întotdeauna foarte inspirat, cel puţin comparativ cu perioada Carol I - de Casa Regală a României.  

Ai fost martorul unui eveniment care crezi că ar merita să fie prezentat în ziar?
Folosește modulul de sesizări din TS App, aplicația de mobil Turnul Sfatului, iar noi vom prelua și aprofunda subiectul.
Descarcă aplicația de aici: https://tsfatului.app.link/download

Urmăriți-ne pe Instagram / Facebook / YouTube

Comentarii

0 comentarii

Anuleaza raspuns

Lasa un comentariu

Toate comentariile sunt moderate înainte de postarea pe site, pentru a elimina limbajul agresiv de pe această platformă. Mulțumim. Adresa ta de email nu va fi publicată.

Sus