Cu dreapta spre stanga mergand (II)

Ne aflăm la una din marile răspântii ale istoriei. Dacă o luăm spre dreapta, riscăm să ne ciocnim cu noi înşine venind dinspre stânga. (Andrei Codrescu)

Odată cu dictatura Regelui Carol II, românii au pierdut – fără să le regăsească până astăzi – direcţiile politicii tradiţionale, aşa cum apăruseră ele sub Carol I: stânga, direcţia schimbărilor radicale, având ca ţintă prosperitatea omului obţinută prin forţe proprii, cu puţine influenţe din partea statului, dar şi fără prea multe scrupule faţă cazurile sociale dificile; şi dreapta, reprezentată de cei care susţineau că trecutul nu trebuia uitat, de dragul schimbărilor, că respectul ierarhiilor şi valorilor, respectarea moralei şi valorilor tradiţionale sunt fundamentale în viaţa societăţii.

Până la instaurarea comunismului, sub comanda regimului sovietic de la Moscova, românii aveau mai degrabă mentalităţi de dreapta, conservatoare, decât de stânga, liberale sau social-democrate (pentru cine vrea să aprofundeze subiectul, recomand călduros lectura eseurilor de excepţie ale Martei Petreu, din volumul „De la Junimea, la Noica”, ed. Polirom, 2012). Şi atât cât au învăţat democraţia a fost datorită monarhiei constituţionale (1881-1938). Aşadar, sub trei regi, trecând apoi direct într-un şir de dictaturi, dintre care ultima – cea mai lungă şi cea mai dură -, cea comunistă, le-a şters din minţi pluripartidismul. Aceste precizări ne ajută să facem saltul de peste o jumătate de veac, în 1990, şi să înţelegem de ce, după trei, patru generaţii, prin forţa lucrurilor, democraţia i-a regăsit pe români, în marea majoritate, de stânga. De-o stângă, însă, trecută prin filtrul comunist.

Românii sfârşitului de secol XX, vlăguiţi fizic, moral şi intelectual de dictatură, au fost dornici de normalitate socială, dar individualişti, cu pretenţii populiste din partea statului, egalitarişti şi nepregătiţi pentru democraţia liberală. Dependenţa omului de stat a rămas cea mai grea moştenire, de „stânga”, lăsată societăţii postcomuniste. Stânga asta nu mai avea nimic de-a face cu stânga democrată din trecutul îndepărtat. Trecuse o jumătate de veac, în care poporul român a ratat dezvoltarea sincronă (Eugen Lovinescu) cu occidentul. Nu e de mirare că pe această platformă politică, de stânga, FSN-ului, urmaşul PCR, nu i-a fost greu să câştige la scor primele scrutine. Evident, „exploatând”  politic moştenirea lăsată de antecesorul său.

FSN a câştigat majoritatea electoratului de partea sa, fără a avea însă identitate politică. Doar cu declaraţii propagandistice, cu scopul de a-şi legitima puterea, confiscată de la mişcarea populară din decembrie 1989. FSN s-a situat împotriva liberalilor, ţărăniştilor şi socialiştilor tradiţionali, urmaşii politicienilor democraţi din perioada interbelică, speriind poporul cu revenirea burgheziei, moşierimii şi capitalismului. Vârstnicii de dreapta (în fapt, vechi democraţi sau naţionalişti anti-democraţi, trecuţi laolaltă prin închisorile comuniste), n-au mai avut puterea de-a contracara propaganda stângii feseniste. România a plecat, deci, la drum, în democraţie, cu un FSN nedefinit politic şi cu partide istorice, forţate de împrejurări să fie opoziţia FSN-ului, dar fiecare cu ideologia lui. Românii au aflat care cum au putut cine au fost liberalii, ţărăniştii şi social-democraţii. Mulţi au devenit captivii campaniei denigratoare a puterii, la adresa liderilor „dreptei”, Corneliu Coposu, Ion Raţiu, Radu Câmpeanu şi Sergiu Cunescu.

În anii ’90, democraţia a început prin a fi dominată absolutist de spiritul FSN-ist. Între timp, Frontul s-a despărţit în aripa socialist-conservatoare, PDSR (Ion Iliescu) şi PD (Petre Roman), cel care, ca prim-ministru, a dat economiei primele impulsuri de liberalizare. Despărţirea celor două aripi a fost brutală (cu preţul unei mineriade!), în septembrie 1991. Peste cinci ani, PDSR a pierdut alegerile, iar PD a intrat la guvernare (alături de PNŢCD, PNL, PSDR – Convenţia democrată), iar viaţa politică românească a rămas, până astăzi, profund marcată de adversitatea dintre ele. După 2000, cele două ramuri feseniste au „preluat” (doar aparent) identităţi doctrinare: PDSR, de la vechiul PSDR (Cunescu), devenind PSD, iar PD, de la vechiul PNL, devenind, în 2007, PDL, după ce trecuse prin alianţa PD-PNL. În aceste condiţii, pare realistă afirmaţia conform căreia, din rădăcina fesenistă au apărut polii democraţiei româneşti, respectiv PSD şi PDL, în urma „contaminării” cu doctrinele istoricelor PSDR, respectiv PNL. Dacă şi oamenii care le reprezintă ar fi convinşi de cele două curente doctrinare consacrate, am avea motive să vorbim de stânga – social-liberală, respectiv, dreapta – conservator-liberală, apropiate de familiile politice democrate din Europa. Din păcate, asemenea motive nu există.
 
Aşadar, după 1989, a revenit în actualitate (deşi fără substrat ideologic) confruntarea între stânga şi dreapta. Confruntarea continuă şi astăzi, şi tot fără clarificări ideologice. În 1996, cu Convenţia Democratică din România (CDR), căreia i s-a alăturat PD-FSN, s-a vorbit că „dreapta a ajuns la putere”. Adică, liberali, ţărănişti – creştin – democraţi şi social-democraţi, toţi, la grămadă. A fost prima schimbare de putere, după ultimele alegeri libere din 1937. De atunci, cele două curente politice au ajuns, alternativ, la putere. Dar, de ce au fost ele considerate de stânga sau de dreapta? Guvernările lor n-au dovedit că merită acest lucru, mai ales datorită inconsecvenţelor, laşităţilor politice şi lipsei de voinţă, în raport cu provocările momentului istoric.