Din nou, despre limitele libertatii

Recentele evenimente din Franţa readuc în discuţie terorismul şi cauzele sale, în relaţie cu caracterul absolut sau limitat al libertăţii, cu specială privire a libertăţii de exprimare. La începutul anului 2006 se angajau discuţii - nu de aceeaşi anvergură - pe aceleaşi teme, prilejuite tot de caricaturizarea profetului Mahomed*. 

Despre libertate s-au scris biblioteci. Nu numai ca temă de gândire ci pentru că întreaga evoluţie a omenirii a fost, (este), strâns legată de exerciţiul libertăţii sau dimpotrivă, de îngrădirea sau suprimarea ei. Evenimentele din Franţa, în  strânsă corelaţie cu problema libertăţii de expresie, dincolo de speculaţii filozofice,  se cer raportate la realitate, la realităţile zilei de azi; se cer analizate obiectiv, în strânsă corelaţie între cauze şi efecte.

Terorismul are o multitudine de cauze. Cazul în discuţie se referă la ofensa adusă islamului. Există modalităţi şi intensităţi diferenţiate de trăire a sentimentului religios. Mahomed este Christos-ul lor, simbol al unei religii relativ noi istoriceşte dar pe măsură profundă, trăită şi practicată până la fanatism. Este alegerea lor, este dreptul lor, a aproape un sfert din omenire, drept inalienabil. Ne amintim ce a făcut istoria când alte credinţe – spre ex. creştinismul catolic – au fost nu satirizate, batjocorite, ci doar discutate, contestate. Substanţial deci, poţi, în numele libertăţii tale de exprimare să încalci, să nesocoteşti drepturile şi libertăţile  semenilor indiferent cine ar fi ei? 

Posibil, cei de la Charlie Hebdo să fi reacţionat datorită comportamentului inuman al promotorilor şi apărătorilor islamului prin teroare şi cruzime, fenomen care ameninţă pur şi simplu omenirea. Fiecare cauză trebuie să-şi asume răspunsul adecvat. În principiu, violenţei trebuie să i se opună măsuri de prevenţie şi combatere specific adecvate, vizând cauzele declanşator/susţinătoare ale fenomenelor. Ofensiva violentă sub flamurile islamului NU se subsumează preceptelor fundamentale ale acestuia. Peste un miliard de oameni se adapă sufleteşte de la preceptele elevate, stimulative, ale islamului, în cadrul unor relaţii sociale ordonate, situaţie în care satirizarea profetului Mohamed în loc să fie o ripostă potrivită violenţei, este în schimb un  grav afront credinţei, cu toată încărcătura emoţional/tensională ce o comportă.

Nu trebuie deci să se ţintească greşit. Terorii ca act în sine trebuie să i se răspundă ferm, indiferent de cauzele şi motivaţiile ei. Când teroarea este rodul pornirilor excentrice, fanatic-maladive ale violenţei oarbe, riposta trebuie să se adreseze acestor cauze. Când însă teroarea este răspuns la nedreptăţi, inechităţi, umilinţe, la nivel individual sau la nivel de masă, riposta, trebuie să vizeze pe lângă actul terorist în sine, eliminarea cauzelor declanşatoare. Recrudescenţa terorismului ca fenomen terifiant al zilelor noastre nu poate fi disociată de tensiunile politice, de perturbaţiile sociale şi economice încă rămase pe fondul destrămării imperiilor coloniale. Aroganţei, dispreţului, superiorităţii cu care sunt privite şi tratate multe dintre popoarele foste sub dominaţie colonială, între care la loc de frunte popoare arabe, musulmane, inclusiv tendinţei de exploatare pe căi indirecte a resurselor acestora, trebuie să li se substituie recunoaşterea şi respectul demnităţii, libertăţii şi drepturilor lor. Să dăm exemplul Israelului care prin superioritate militară şi susţinere străină necondiţionată, umileşte o întreagă lume arabă, întreţinând mereu viu focarul violenţei teroriste, alternativă a inferiorităţii ripostei militare. Este foarte frumos gestul mai marilor lumii de a participa la un marş fără precedent în memoria victimelor barbarului act terorist, în susţinerea libertăţii de exprimare şi denunţarea fermă a terorismului, dar este elementar să se ştie de către oricine: câtă vreme îi vor persista cauzele declanşatoare şi întreţinătoare, terorismul rămâne o problemă a zilelor noastre cu enormul său bagaj ameninţător şi distructiv.

Aud în stânga şi dreapta elogii şi susţinere necondiţionată a libertăţii absolute de exprimare cum de altfel şi, în general, a drepturilor omului, adevărată religie a vremurilor postbelice. Da, atitudine şi concepţie determinată de încălcarea şi amputarea grosolană a acestor valori inalienabile, în special de cele două stihii deslănţuite asupra omenirii: comunismul şi fascismul. Dar nu trebuie să ne pierdem echilibrul. Toate drepturile şi libertăţile se exercită în cadrul unui raport sau unor raporturi sociale, la care participă indivizi sau mase, fiecare dintre aceştia invocând drepturile şi libertăţile proprii. În cadrul acestor raporturi nu trebuie să fie discriminare: nu au unii mai multe şi alţii mai puţine drepturi şi libertăţi. Exercitarea drepturilor şi libertăţilor mele se cere zăgăzuită de atingerea drepturilor şi libertăţilor celuilalt. Este logica şi condiţia elementară ale unei armonioase convieţuiri între indivizi, naţiuni sau popoare. Ar fi şi climatul apt să stăvilească flagelul tot mai ameninţător al terorismului.

 

*„Am exprimat cu acel prilej un punct de vedere în articolul „Limitele libertăţii” publicat în volumul de comentarii „România pe orbita reformei”- 2011.