Constantin Necula: Pe cand eram agnostic si ateu...

Întrebat despre opinia lui față de atei și agnostici, preotul Constantin Necula a vorbit despre ce l-a determinat pe el să creadă în Christos. ”Nu poți să iubești desăvârșit, dacă nu cultivi desăvârșirea tu, personal. Personal, pe când eram agnostic și ateu, dintr-un gest de iubire a unui creștin am priceput mai mult decât din toate volumele despre creștinism. Iar creștinul răbdător și iubitor era tata”, spune părintele Necula. 

 

Preotul răspunde celor trei întrebări pe care cititorii Turnul Sfatului le-au avut de pus:

Întrebarea 1: Ce părere aveți despre ecumenismul promovat de Papa Paul al II-lea și apoi de Papa Francisc? Credeți că acțiunile lor au avut ecoul scontat în Biserica Ortodoxă? Este reuniunea tuturor bisericilor creștine într-una singură și un deziderat al ortodoxiei? Ce face Biserica Ortodoxă în acest sens?

Constantin Necula: Eu cred că avem de a face cu dorințe personale, corecte dar nefezabile. Prea multe orgolii și o serie de inadvertențe doctrinare fracturează dialogul, în fond prima treaptă din posibila unire. Și în catolicism, ca și în ortodoxie, avem de a face cu tabere care rup chiar unitatea bisericii din care fac parte, în funcție tocmai de această dorință de unitate. Ea rămâne un deziderat. Părintele Ion Bria, multă vreme factor decisiv în Comisia Urban Rural Mission la Geneva (WCC) spunea adesea că unirea se va realiza în prima clipă după a Doua Venire a Mântuitorului și numai prin mila lui Dumnezeu. Unii în Rai alții... Discursurile ecumenice ca și turismul ecumenic (conferințe de dragul vizitării unui oraș...) fac bine ca imagine, dar e nevoie de mult mai mult. Numai Harul lui Dumnezeu știe ce e de făcut și în ce mod se poate împlini ceva la acest nivel. E momentul să învățăm lecțiile simple ale Evangheliei: smerenia, simplitatea, prietenia... Biserica Ortodoxă, în genere, caută de ani buni să găsească un numitor comun al unui ecumenism intra-ortodox și nu ne prea iese. Admitem greu să dialogăm pe lucruri reale, propunem teme de non-combat, dăm senzația că totule bine. Biserica Ortodoxă Română, prin istoric și așezare în geografia creștină a zonei, poartă cu sine o misiune în plus de mediere și dialog. E dificil, critici vin din chiar mediul ortodox. Asta nu cred însă să ne îngăduie să urâm sau să fanatizăm păreri. 

 

Întrebarea 2: Revenind la discuția privind agnosticii și ateii, sunt aceștia văzuți ca dușmani ai bisericii, imposibil de convertit, de neluat în seamă sau ca parteneri de dialog ai Bisericii (și nu doar pe principiul "iubește-ți aproapele...")?

Constantin Necula: Lui Winston Churchill i-a reproșat arhiepiscopul anglican de Canterbury că nu prea este stâlp bisericii. El i-a răspuns că așa este, nu este stâlp, dar este contrafortul ei din afară. Și avea dreptate. Sunt oameni a căror mod de viață și gândire nu are de a face cu propriul meu mod de a crede, de a nădăjdui, de a iubi. Problema pe care mi-o pun personal este aceea de a le sta aproape, de a le dovedi că modul meu de a fi este unul care nu-i jignește și nici nu-i transformă în oameni second-hand. Prefer mereu ca ei să mă socotească astfel, un second-hand uman, dar să înțeleagă efortul meu de iubire și mărturie. Biserica nu are dușmani. Are doar orizonturi umane, pe care le așteaptă împlinite în Hristos. Când nu se întâmplă așa orizonturile acelea sunt rănile sale de așteptare. Nu e vorba de parteneri de dialog ai Bisericii, ci ai oamenilor din Biserică. Presiunea începe când cei chemați să dialogheze se cred unii mai buni, mai puri și mai deștepți decât ceilalți. Nu, nu este doar de porunca „iubește-ți aproapele” ci mai ales de „ca pe tine însuți”. Nu poți să iubești desăvârșit dacă nu cultivi desăvârșirea tu personal. Personal, pe când eram agnostic și ateu, dintr-un gest de iubire a unui creștin am priceput mai mult decât din toate volumele despre creștinism. Iar creștinul răbdător și iubitor era tata.

 

Întrebarea 3: De ce Biserica Ortodoxă încurajează închinarea la moaște? De ce venerăm un obiect material, palpabil, limitat, atâta timp cât ni se spune că Dumnezeu, Duhul Sfânt e imaterial și nelimitat?

Constantin Necula: Tocmai pentru această smerire a Duhului Sfânt de a locui încă o vreme în materia moaștelor. Atât de mult s-au îndumnezeit sfinții, încât s-au făcut locaș Duhului Sfânt și Acesta nu S-a mai despărțit de ei. În anii dualismului austro-ungar o fost trimis într-un sat din Ardeal o comisie, care să analizeze taina unei icoane care izvora Mir. Au cercetat polițiștii, medicii, chimiștii. La final, pompos și mândru de sine, șeful comisiei a arătat că privită din toate punctele de vedere icoana nu e decât un tablou. Un copil a întrebat dacă au privit-o și din genunchi. Așezați, mai de voie mai de nevoie, în genunchi oamenii comisiei imperiale au amuțit. Așa se vedea Mirul curgând. Nu, nu este un îndemn la modul lui „crede și nu cerceta”. Ci crede ca cercetarea să te ajute să crezi. Biserica nu obligă pe nimeni la acte de închinare la moaște. Efortul ei este chiar de a da conținut unei atari gest liturgic. Ne cere să împlinim pilda vieții celor pe care-i pomenim. Atât. Și nu e puțin. Zilele trecute un copil din Siria, creștin, a fost ucis prin tăierea gâtului de un fundamentalist. În timp ce i se tăia gâtul pruncul a zis, și sunt consemnate cuvintele sale, „am să te spun lui Hristos ce-mi faci”! La întâlnirea cu moartea rămâne fidel Celui Înviat. Nu cu sloganuri pe tricou, nici cu dezbateri culturale în fața camerelor de luat vederi în studiouri cu aer condiționat și cafeluța pe masă. Ci în praful stropit cu propriul lui sânge. E interesant cum o media organizată să provoace idolatrii de închinare (ideologice, de modă, de cultură) este batjocoritoare tocmai la adresa închinării la moaște. Sigur că excesul dăunează chiar închinării. Fie să aflăm echilibrul în toate gesturile noastre.