Răspuns

Am fost mustrat de unii cititori. Adică, de ce critic anumite aspecte ale demersului politic de azi, câtă vreme în calitate de deputat şi mai ales de ministru am fost – la timpul său - implicat în vâltoarea evenimentelor dar n-am făcut nimic sau aproape nimic. Deci să-i las pe alţii să vorbească.

Obiecţii în parte întemeiate. Zic numai în parte şi iată de ce.

Nu s-a desluşit ce putea, ce poate face, de unul singur, un parlamentar sau un ministru, într-un sistem politic de felul celui al nostru postdecembrist. Convenţia Democratică în cadrul căreia am activat, a preluat conducerea politică la vârf după ce, timp de şapte ani, forţele neocomuniste îşi consolidaseră o enormă putere ca sistem, în toate sferele de activitate. De dislocarea lor, de modificarea sistemului pe linia justiţiei şi statului de drept, de revigorare economică pe gândire liberală, practic nu putea fi vorba câtă vreme ei împânzeau la nivel de masă atât structurile centrale de eşalon II şi mai jos, cât şi în quasi totalitate, cele la nivel teritorial. În pofida acestei realităţi, temerar, Convenţia a încercat să răspundă ideii de schimbare în numele căreia fusese votată, iar pentru aceasta a iniţiat – cu necesitate – unele măsuri, cu precădere în domeniul economic ( privatizări, închideri de mine etc.), e adevărat nu totdeauna în totul judicios eaborate, care au înrăutăţit starea materială a largi pături sociale, de unde, în cele din urmă, i s-a tras căderea.

Nu numai atât. În cadrul coaliţiei de guvernare înseşi s-au manifestat disensiuni şi fricţiuni pe ideea schimbării. Cum se ştie, la nivel de preşedinţie şi guvern, s-a lansat strategia de luptă împotriva corupţiei în care sens s-a înfiinţat o structură specială (CNAICO), dar nu toţi membri coaliţiei au răspuns acestei chemări. Eu am încercat să implic ministerul de interne, dar la un moment dat m-am trezit singur, procuratura şi justiţia închizând din start dosarele şi şubrezind, descumpănind multe din măsurile ce veneau în întâmpinarea acţiunii, spre deosebire de ceea ce se întâmplă azi. Văzându-se în pericol de deconspirare, chiar unele forţe din sânul coaliţiei opuneau rezistenţă acestui demers. După plecarea din fruntea guvernului a lui Ciorbea şi venirea lui Radu Vasile, aliat al PD, am suportat în ultimul an (1998) o puternică presiune din partea acestora până la punctul la care am fost nevoit să demisionez. Prin luna octombrie 1998 Roman, pe atunci şeful PD, mi-a spus-o direct: „dac-o ţii tot aşa, vei vedea . . .” În cartea „Pe firul evenimentelor” am încercat  o expunere mai detaliată (şi) a acestei frământate perioade politice.

Nu însemnează că nu am făcut greşeli. În primul rând faţă de însuşi personalul ministerului, pe care l-am pus într-o situaţie de inferioritate, obligându-l să suporte măsuri de austeritate reclamate de situaţie, la care nici un alt minister nu  a subscris. Greşisem chiar şi când am acceptat preluarea acestui minister pentru care nu eram pregătit mai mult decât ca jurist, ba mai mult, când am acceptat prelungirea mandatului sub guvernarea unui prim ministru care ştiam din start că-mi este ostil.

Să însemneze toate acestea că nu aş fi îndreptăţit să scriu, să iau atitudine  faţă de demersul politic de-atunci încoace şi de acum? Când rezultatul prestaţiei politice generale postdecembriste se oglindeşte într-un proces de disoluţie identitară şi naţională a societăţii româneşti - cel mai grav fenomen din întreaga istorie modernă a României – ce să facem, să tăcem? Da, afirm cu toată tăria, România, societatea românească este ameninţată de pericolul disoluţiei identitare. Sunt probleme grele, spre exemplu când unei ţări i-a fost distrusă economia, când este înecată de corupţie şi birocraţie, când munca, izvor de bună stare a fost înlocuită cu speculaţia - şi atâtea alte racile - care să  spunem totuşi, sunt remediabile. Dar când corpul social este profund afectat de mentalitara degradare a familiei, de scăderea dramatică a natalităţii, de calitatea deplorabilă a sănătăţii, de dramatismul procesului istructiv-educativ şi cultural, de infestarea, alterarea mediului de viaţă, când generaţia tânără şi capabilă îşi părăseşte (dimpreună cu potenţialii urmaşi) ţara, când ajungem să ne vindem pământul strămoşesc străinilor, când societăţii îi lipseşte spiritul patriotic, ei bine, toate acestea impietează profund, în substanţă, greu remediabil dacă nu chiar ireversibil, asupra identităţii unui popor. Ne găsim pe contrasens cu generaţiile care de-a lungul timpului, cu deosebire de la mijlocul secolului XIX, s-au dedicat tocmai realizării unităţii şi identităţii naţionale a poporului român. Este adevărat, integrarea europeană are ca efect implicit atenuarea afirmaţiei identitare, cu deosebire asupra popoarelor care nu şi-au consolidat-o istoriceşte. Tocmai de aceea, acum, când se vorbeşte de un nou proiect de ţară, relaţia cu UE ar trebui reanalizată pe ideea unui echilibru între comandamentele comunitare şi cele naţionale, astfel cum face de pildă Polonia şi Ungaria.

Revin deci: să nu scriu pentru că aş avea o răspundere implicată? Voi scrie cât mă vor ţine puterile, tocmai pentru că am fost în vârtejul fenomenului politic şi-i cunosc mai din aproape dedesubturile. Nu pretind că deţin monopolul adevărului. În domeniu este inerent subiectivismul. Cu toate acestea, socot că este necesară  exprimarea unei opinii, a unei păreri. Destul dacă acestea pot face obiectul dezbaterii publice. Nu în cele din urmă, eficienţa actului politic depinde şi de sugestiile opiniei publice, de implicarea societăţii civile.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

de Gavril Dejeu