Dallas. Cartierul închis de la marginea Sibiului FOTO VIDEO

În mijlocul tăpșanului care ține loc de piață centrală, o scroafă cât toate zilele, proaspăt îmbăiată în noroi, răscolește gunoaiele împrăștiate peste tot. Doi țânci cu burțile arse de soare apar ca de nicăieri, cu câte o undiță în mână, animând și ei pentru scurt timp peisajul. Dispar printre sălcii către malul Cibinului în zona unde s-a format un mic cartier al Sibiului. Cele aproape 40 de familii care s-au strâns aici îi spun ”Dallas”.

Până anul trecut, în cartierul Dallas ajungeai fie traversând Câmpșorul pe drumuri desfundate, folosite doar de căruțași și ”enduriști”, fie trecând peste Cibin peste doi stâlpi de curent, culcați de pe un mal pe celălalt. Din toamna trecută, însă, în locul celor doi stâlpi care fac legătura cu strada Zăvoi, din Turnișor, a fost ridicat un pod, cu bani și forță de muncă aduse de o fundație din Statele Unite. Să poată merge copii înspre școli și părinții înspre ce treburi vor fi având.

În Dallas stau numai romi. Între 30 și 40 de familii, fiecare cu copii mulți, așa că numărul sufletelor de aici se apropie de 200, dacă nu cumva îl și depășește. Până nu demult, ”mascații” veneau relativ adesea, cu câte o razie care avea menirea de a-i împrăștia. De mai mulți ani, însă, mai trec doar polițiștii comunitari. ”Ne verifică la buletine. Și de îi găsește pe alții, care nu sunt de aici, îi trimite înapoi. De aia zic, aici nu mai vine nimeni, noi, ăștia, suntem”, vorbește o femeie care locuiește de ani buni în cartierul Dallas. Numele zonei tot de la ”mascați” se trage. ”Păi, au venit odată, și era unu care se minuna. «Mă, ce de sunteți și ce mare e locul aici. Ia uite, aveți și cai. Parcă ați fi în Dallas», o râs polițistu’. Și Dallas o rămas numele”, mai adaugă femeia în jurul căreia repede se agață doi – trei copii murdari la gură.

 Întemeietorul

Florin are 66 de ani și e cel care a ridicat primul cort în Dallas. ”Am stat șapte ani într-o casă de pe General Bălan. Casa a fost retrocedată și, la început, sasul mi-a spus că pot să mai stau acolo. Dar a venit nepotul lui și mi-a spus să plec. Am plecat cu 11 copii după mine”.

Omul ține minte exact data: 10 mai 2004. ”M-au adus acolo, lângă pompieri. Cu porci, cu animale cu tot. Mi-am făcut un cort, am pus paturile unul lângă altul, m-am dus și am cumpărat folie și mi-am acoperit copiii”.

În august al aceluiași 2004, li s-a spus să se mute și de lângă baza pompierilor, din Ștrand. Omul spune că cei de la Primărie i-au indicat zona aceasta de pe malul Cibinului. ”Și aici ne-a bătut Dumnezo”, mai oftează Florin. Dar nu e trist. Dimpotrivă. De câteva zile, o fundație americană tocmai i-a terminat de ridicat o casă cu ziduri din cărămidă de BCA și acoperiș de tablă. Casa e mai retrasă de vatra cartierului, urcată pe un mic deal de unde vede și Sibiul.

Acum, bărbatul care a fost de meserie tâmplar îmbină câțiva stâlpi de lemn, între care leagă sârmă pentru a trasa, cu un fel de gard, limitele proprietății. Majoritatea copiilor i-au plecat, acum mai locuiește doar cu nepoții și cu soția. Femeia spală și n-are chef de povești. ”Da’, ce-ai, tu, femeie”, se proptește Florin, mândru, în fața noii sale case. De pe care nu lipsește antena pentru televizor. ”N-avem curent tras, de unde? Eu m-am descurcat cu un generator”, explică Florin.

 Oameni și oi

Apa din cartierul Dallas e împărțită cu oile. Pentru acestea, de mulți ani sunt amenajate niște adăpătoare, în care curge apă din rețeaua publică. Cu un furtun, cei din cartierul Dallas scot din apa ce curge în adăpătoare și lumea e mulțumită.

N-au curent. ”Doar, ăștia, cei mai înstăriți, au câte un generator. Dar, nu ne permitem toți, că benzina costă”, explică Eugenia în timp ce coboară dinspre casa lui Florin către baraca ei. E la a treia ”casă”. Prima i-a ars în noiembrie 2011, iar în incendiul de atunci i s-a stins din viață și o fetiță de doar patru ani. Cu lemne și resturi de la groapa de deșeuri din construcții care funcționa până anul trecut în capătul străzii Preot Bacca, la fel ca toți ceilalți locuitori ai zonei, femeia și bărbatul cu care stă și acum și-au mai încropit o colibă. Dar povestea fetiței lor a ajuns și la cunoștința unei fundații din Germania. Care, anul acesta, i-a ridicat un fel de casă din lemn. ”În toamnă vin să îmi mai ridice două camere, pentru copii. Îs oameni tare, tare buni”, vorbește Eugenia. Cei din Germania o ajută și cu de-ale gurii. ”Am încercat să merg la cantina socială, căci acolo se mai dă salam, de exemplu, și le-aș fi pus copiilor la școală. Dar nu m-au primit la cantină. Noroc cu cei din Germania, care îmi fac cumpărături de la Kaufland. Le spun ce îmi trebuie și ei îmi cumpără. Tare, tare buni oamenii”, spune Eugenia, în timp ce ridică suportul de rufe trântit la pământ de vânt. De la o măsuță pusă la umbra casei se ridică o fetiță care spune că e în clasa a doua. ”La măsuța aceea să își mai facă temele. Că seara, altă lumină decât lumânarea n-avem”, lămurește Eugenia.

Femeia și cei cinci copii, alături de bărbat, trăiește din alocații de 580 de lei pe lună. Spune că au și un copil la liceu, dar nu știe să îi spună numele, știe doar că e o clădire undeva aproape de centrul orașului. Bărbatul ei mai aduce câte 150 de lei pe zi, din lucrul ca zilier la ”metale și neferoase”.

”E liniște aici, și pentru liniște mi-am ales locul acesta de casă, așa, mai retras. Cea mai mare dorință? Să avem și curent. Și un televizor, să aibă și copiii la ce să se uite ca să le treacă mai ușor timpul”, își rătăcește femeia mâna prin părul uneia dintre fetițe.

În ”piața” din centrul cartierului, lângă scroafa cât toate zilele a apărut și un dulău. Câinele dă să muște, scroafa atacă, pentru câteva secunde e gălăgie. De peste pod, un bărbat călare pe o bicicletă cu o jumătate de volan în loc de ghidon, vine să caute ajutor la lucru. A venit prea târziu, bărbații sunt deja plecați.