Sâmbătă,
25.06.2022
Cer Senin
Acum
17°C

Livia Ognean, neonatolog: „Îți rămân în minte copiii care ți-au dat cel mai mult de lucru”

Livia Ognean, neonatolog: „Îți rămân în minte copiii care ți-au dat cel mai mult de lucru”

Simte că nu a ales singură medicina, ci că altcineva, cineva care a știut mai bine, a ales pentru ea. Acum, Livia Ognean e șefa secției de Neonatologie a Spitalului Clinic Județean de Urgență Sibiu, trăiește printre și pentru copiii născuți prematur și spune că nu s-ar vedea făcând altceva. Chiar dacă uneori e greu și copleșitor, un singur zâmbet primit de la un micuț luptător, o ajută să meargă mai departe.

„E ca și când, cumva, altcineva a decis în locul meu, cel puțin începutul de drum”, își începe dr. Ognean povestea, atunci când o întreb de ce a ales medicina. Își amintește clar cum pasiunile ei s-au învârtit întotdeauna în jurul limbii engleze și al științelor umane. Ba mai mult, științele exacte nu au atras-o deloc. Până într-un moment de cumpănă în care totul s-a schimbat.

„Până în clasa a XI-a inclusiv, eram ferm convinsă că voi face limbi străine. Pasiunea mea era limba engleză, pentru care și luam meditații. Pe la jumătatea clasei a XI-a s-a întâmplat ceva și mi s-a schimbat opțiunea. De ce mi-am schimbat opțiunea însă, mi-e foarte greu să explic. Nu știu de ce am ales medicina. Fiind într-un liceu de mate-fizică pot doar să spun că nu m-a pasionat niciuna din ele. Nici biologia nu pot să spun că îmi plăcea. Poate chimia să fi fost ceva care întradevăr mi-a plăcut”, povestește Livia Ognean.
Nu se aștepta să intre la facultatea de medicină din prima dar, din nou, a fost surprinsă.
„Am intrat la facultate din prima, lucru pentru care din nou nu am o explicație. Am intrat la pediatrie, asta însemnând că am intrat printre ultimii, pentru că atunci când am dat eu la medicină, pediatria era la coadă. În primul an de facultate mă așteptam să vină cineva la un moment dat să-mi spună că a fost o greșeală și să mă trimită acasă. În primii trei ani de facultate nu mi-am găsit nicicum locul. Au fost foarte puține materii care chiar mi-au plăcut. Sunt de felul meu totuși destul de încăpățânată, așa că am învățat. Abia în anul patru cumva am simtit în sfârșit că am un loc acolo și că asta mi se potrivește”, medicul.
Maria Livia Ognean

Pasiunea pentru pediatrie, înrădăcinată la Sibiu. Neonatologia, un risc bine asumat

După terminarea facultății a venit la Sibiu un an pentru stagiatură, acela fiind momentul în care și-a sedimentat pasiunea pentru pediatrie. Totuși, afinitatea pentru această ramură a medicinei a avut-o de la bun început și a păstrat-o datorită oamenilor pe care i-a cunoscut de-a lungul drumului.

„Definitorii au fost oamenii. Am avut la Tg. Mureș niște profesori extraordinari, la fel și la Sibiu. Apoi la București, de asemenea am găsit niște oameni deosebiți. Astfel, cumva pe lângă faptul că mi-au plăcut mereu foarte mult copiii, am avut și norocul să dau peste niște oameni care mi-au îndrumat pașii”, spune Livia.
A ales neonatologia, cu toate că era un pas riscant, întrucât rezidențiatul nu mai fusese făcut până atunci în acest domeniu. Nu îi pare rău.
„Am ales neonatologia ca rezidențiat, în condițiile în care era pentru prima dată în România organizată ca rezidențiat. Nimeni nu a putut să îmi spună cu ce se mănâncă sau despre ce e vorba. Și de data aceasta am ales cumva cu mâna altuia, ca să zic așa. Cert este că în momentul în care am intrat în secția de neonatologie cumva a fost un fel de dragoste la prima vedere. Nu sunt o persoană foarte religioasă dar chiar cred că cineva acolo sus ne dirijează drumul. Cu certitudine cred că mi se potrivește această meserie și îmi place foarte mult ce fac”, spune neonatologul.
Emoțiile nu dispar niciodată

Neonatologia e o specializare care solicită medicul atât fizic cât mai ales psihic. Fiecare caz e special, spune dr. Ognean, iar implicarea emoțională nu dispare niciodată.

„Sunt foarte multe cazuri impresionante, însă de cele mai multe ori îți rămân în minte copiii care ți-au dat cel mai mult de lucru. Cei care fac asta sunt prematurii foarte mici, care te impresionează prin puterea lor de a lupta pentru fiecare minut, respirație, pentru fiecare mișcare pe care o fac. Nu ai cum să stai să te uiți și atunci evident că noi cu toții ne implicăm în lupta aceasta și încercăm să îi ajutăm în măsura în care putem. Uneori poate chiar peste măsură. Încercăm să facem chiar mai mult decât e scris în cărți, pentru că echipa de aici de la Sibiu nu e doar o echipă de specialiști, ci o echipă de oameni. Fiecare pune suflet, pe care nu îl găsești în cărți”, spune doctorul.
Pe secție nu doar că nu dispar emoțiile, dar sunt chiar constructive.
„Nu ne stăpânim emoțiile pentru că sunt de cele mai multe ori bune. Atunci când e o urgență o tratăm ca atare, nu ne mai gândim la nimic decât la faptul că avem ceva de făcut. După aceea însă, plângem cu mamele, râdem cu ele, ne bucurăm cu echipa dacă lucrurile merg bine, ne întristăm dacă ceva se întâmplă rău. Emoțiile sunt la ele acasă în permanență. Nu există o zi fără ele. Toți copiii pe care îi îngrijim sunt ca și copiii noștri. După ce pleacă rămânem în legătură cu ei foarte multă vreme, sunt părinți care rămân lângă noi și lângă alți părinți care vin după ei în spital. Sunt mame pe care le sunăm atunci când avem alți părinți care trec prin același lucru. Ele vin cu copiii și le arată celor care suferă că se poate, că există speranță”, arată dr. Ognean.
livia ognean

Munca în acest domeniu nu se oprește niciodată, spune medicul. Implicit, nici emoțiile nu dispar atunci când tura se încheie.

„E un vârtej, un carusel cu suișuri și coborâșuri, așa cum spun americanii. Uneori zilele sunt atât de pline încât atunci când plec acasă nu mai sunt convinsă că am făcut tot, că totul e în regulă. Așa că după o oră două în care încerc să-mi limpezesc mintea acasă, încep să mă adun și să verific din nou fiecare lucru pe care l-am făcut. Am constatat că pot să dorm noaptea foarte liniștită doar dacă sunt convinsă că în ziua respectivă am făcut tot ce puteam ca să fie totul bine pentru copii. Am stat și zile în șir efectiv în spital, mai mult sau mai puțin mâncată și dormită. Mai tragi câte un pui de somn, mai ațipești printr-un colț. Somnul chiar poate deveni o problemă”
Toată această luptă continuă ajunge să merite cu adevărat atunci când micuțul începe să dea semne că e mai bine. Atunci când reușește chiar să schiteze un zâmbet și să aducă bucurie în toată secția.
„În toată această bătălie e impresionant că din când în când, dacă ridici acoperișul unui incubator, îi vezi că reușesc să și zâmbească. Se plimbă prin incubator, deschid ochii, te privesc, acestea sunt lucrurile din care noi ne tragem energia și puterea să mergem mai departe. Iar atunci când din păcate pierdem un copilaș, strângem și aceste energii negative și încercăm să învățăm din fiecare eșec. Încercăm să vedem dacă puteam să facem mai mult sau mai bine și mergem mai departe. Câteodată mai apelăm și noi la psihologul secției ca să ne ajute să trecem mai departe”
Foto: facebook/Maria Livia Ognean

Urmăriți-ne pe Instagram / Facebook / YouTube

Cristina Bălău

de Cristina Bălău

Eveniment, Cultură 
Telefon:
0770 962 946
E-mail: cristina[at]turnulsfatului.ro

Comentarii

0 comentarii

Anuleaza raspuns

Lasa un comentariu

Toate comentariile sunt moderate înainte de postarea pe site, pentru a elimina limbajul agresiv de pe această platformă. Mulțumim. Adresa ta de email nu va fi publicată.

Sus