El Gringo. Die hard 3

În mod ironic, un restaurant mexican este printre cele mai longevive localuri din inima Ardealului. La El Gringo mâncam în facultate, acum două secole și ceva. Mai ales în sesiune, când te apuca foamea dimineața pe la 2.

M-am întrebat care e cheia succesului acestui restaurant. Mâncarea n-a fost niciodată de trei stele Michelin, de murdar, a fost mereu murdar, ca să nu mai vorbim că mai e și în afara orașului. Dar cum sibianul e conservator și mănâncă unde știe că au mai fost și alții înaintea lui, iaca, trăiește și azi mexicanul.

Meniul, deși are vreo pagină cu specialități sud-americane, e mai degrabă un potpourri din cele mai banale – deci populare – mâncăruri gustate de localnici. Mai un cartof prăjit, mai un șnițel, mai un chilli con carne, mai o salată asortată, mai o pizza, mai o clătită. De toate, să fie pentru toți.

Ne-am așezat la masă pe terasă, iar prima senzație nu este una confortabilă. Locul este destul de murdar, dar murdar în sensul ăla de bază, că n-a văzut un furtun cu apă de vreo 10 ani. Destul de multe mese ocupate, totuși. Se vede însă că nivelul consumatorilor nu este unul cu pretenții, în mod evident oamenii nu au ieșit în oraș ca să guste ultimele găselnițe în materie eco-bio-haute couture, ci ca să-și ostoiască foamea.

Am comandat, așadar, și un fel mexican, și unul românesc, de dragul comparației.

Mâncarea a venit neașteptat de prompt, ceea ce ne-a bucurat, ca primă reacție.

Greșit. Dacă mâncarea vine repede, cel mai probabil nu e proaspătă. A noastră se vedea de la o poștă că e reîncălzită. Ciulama de pui cu mămăliguță era în farfurie, dar numai bunul Dumnezeu și Sfântul bucătar știu când a fost preparat felul. Carnea era uscată pe margine și cum sosul nu abunda, colțurile de-a dreptul crocante de pui se ițeau din farfurie ca niște țepi de arici.

Ce să vorbim de cromatică, plating sau aromă? Ar fi hilar și cu siguranță nimeni de la El Gringo nici nu-și propune să puncteze la aceste capitole. Dar măcar la gust dacă ar puncta, pentru că am stabilit anterior deja că te duci la ei de foame.

Ei bine, nu. Mâncarea lor mi-a amintit de mătușile mele pensionate, care se mândresc că sunt cele mai bune gospodine inter-galactice, dar cumpără cele mai proaste ingrediente din supermarket (le caută înadins pe cele mai ieftine, și cu 10 bani de-ar ieși în câștig). Și toate cred în continuare că Maggi dă gustul mâncării. Așa și aici. Niște bucăți de mâncare ieftină, aruncate în cratiță și pus un pic de vegeta pe deasupra, că și monoglutamatul ăla, nu s-a inventat el degeaba.

Cireașa de pe tort a fost când am cerut sare pentru salata de roșii, iar solnița pe care am primit-o avea un strat consistent de jeg pe ea. Jeg negru, lipicios, de la multe mâini murdare.

Am încercat și o porție de Fajitas, să vedem cum mai stau la capitolul mâncării mexicane. Față de ceea ce știam că e Fajitas, oamenii de aici au complicat lucrurile și mi se pare că a ieșit un talmeș-balmeș. Au pus mult porumb, mult ardei jalapeno, foartă multă brânză cheddar, însă au uitat de unde au pornit. De la un preparat simplu, gustos. Senzația a fost, la fel ca și la celălalte preparate, că totul a fost reîncălzit și astfel i-a lipsit orice urmă de prospețime. Ciudat a fost și că foile de tortilla erau puse sub castronelul de fajitas, ca niște șerveâele. O porție de fajitas costă 25 de lei, iar ciulamaua de pui a fost doar 16 lei. Prețuri foarte bune pentru Sibiu, însă restaurantul nu l-aș recomanda nici măcar pentru a face o farsă cuiva.

Partea bună, pentru că există și așa ceva, e că am mâncat și am supraviețuit.