Românii și maghiarii au nevoie de „momente politice istorice” pentru a începe reconcilierea, cum ar fi o îmbrățișare între premierii sau președinții din București și Budapesta. Despre relațiile româno-maghiare am discutat într-un interviu cu Csaba Szabó, asistent universitar la ULBS, în cadrul Facultății de Științe Socio Umane.
Csaba Szabó s-a născut la Satu Mare, iar după mai mulți ani de studii și cercetări în Ungaria, Germania și Italia, anul trecut a venit la Sibiu să le vorbească studenților despre istorie și patrimoniu. I-am solicitat un interviu după ce în ultimele 2 luni a publicat în Dilema Veche două articole despre necesitatea reconcilierii istorice dintre maghiari și români: „Pledoarie pentru o reconciliere istorică” și „Paradigme privind minoritățile”.
În prezent sunteți cercetător la Universitatea din Szeged, iar în ultimii 10 ani ați câștigat mai multe granturi și burse în Ungaria, Germania și Italia. Cum ați ajuns la Sibiu și ce predați la ULBS?
Am un itinerar tipic pentru orice cercetător din generația mea. Am pornit din orașul meu natal, unde nu mai trăiesc de 12 ani. În 2007 am început Facultatea de Istorie în Cluj, după care am plecat din țară, prima dată în Ungaria, după câteva luni am decis să merg și mai departe, în Roma și în Erfurt, unde am stat 2-3 ani. În 2016 după ce am terminat doctoratul am ajuns la un punct important. Pentru un cercetător, după doctorat e momentul cel mai critic – dacă nu prinzi un loc stabil, majoritatea pierde entuziasmul și nu mai continuă studiile. Eu am decis că ar fi mai util dacă revin acasă, pentru că șansele sunt mai mari. Acum nu zic că voi sta toată viața în Sibiu, dar 10 ani îmi era suficient în străinătate.
Am revenit acasă. În Cluj am stat un an jumătate fără să-mi găsesc un job stabil, ceea ce spune mult despre sistemul academic din România. Avem 17.000 situri arheologice în România, 700 de muzee și doar 500 de arheologi. Avem o insuficiență enormă. Avem nevoie de oameni noi în domeniul academic, în cultură, în cercetare. România e singura țară din UE care are un buget de sub 0,03% pentru cercetare.
Am avut mai multe încercări de a-mi găsi calea mea în România. Anul trecut în iunie a apărut acest post, de asistent universitar la ULBS. Predau istoria antică universală, istoria antică a României, patrimoniul cultural mobil, patrimoniul arheologic.
Pe lângă domeniile dvs. de interes, ați scris și articole despre necesitatea reconcilierii dintre maghiari și români. Ca să începem discuția noastră, vă întreb direct: De ce nu se împacă românii cu ungurii?
Conflictele interetnice în Transilvania apar în secolul al XVIII-lea. Înainte nu știm niciun astfel de caz istoric documentat, în care românii, maghiarii, sașii sau oricine din Transilvania să aibă un conflict. Ele apar din două motive: 1. Atunci se formează nation building, adică formarea națiunilor: identitatea religioasă devine secundară și cea culturală devine primară. 2. Era Imperiul Austriac, care, știm bine, impune un conflict artificial între diferite comunități. Și asta persistă și azi.
Dar eu cred că între maghiari și români nu există un conflict cotidian. Cel puțin în orașe unde sunt comunități semnificative de maghiari – Satu Mare, Târgu Mureș, Cluj, Oradea - nu există un conflict permanent. Conflictul este generat de obicei de politică, de sus în jos. Foarte rar găsim invers – conflict izbucnit din societate care să devină politic.
Dar mai sunt și grupurile așa-numite extremiste.
Da, evident, sunt astfel de grupuri, dar care oricum reprezintă o minoritate atât în cadrul maghiarilor, cât și în cadrul comunității românești. Vorbim de câteva sute de oameni, care au o caracteristică nefericită – sunt foarte vocali, sunt foarte prezenți în presă prin acțiuni civile. Omul are această caracteristică – faptul că arde a avea nevoie de scandal. Noi trăim într-o societate extrem de liniștită, în comparație cu Afganistan, Irak. Din păcate, sunt societăți mult mai nefericite unde războiul e prezent. Noi nu avem război, dar omul are cumva nevoie de această efervescență conflictuală. Și atunci extremiștii cumva folosesc această necesitate cognitivă. Eu nu cred că există ură sau un conflict între români și maghiari. Este un pseudoconflict, tocmai pentru că sunt traume istorice, care nu mai sunt reale. Adică românii nu mai au probleme pe care le-au avut în secolul XIX, maghiarii nu au probleme pe care le-au avut în 1920. Problemele reale s-au rezolvat: românii au primit drepturile de care au avut nevoie, maghiarii nu sunt într-o situație defavorizată în comparație cu alte popoare din lume. Este un pseudoconflict care rezultă din faptul că sunt niște răni istorice despre care nu vorbim direct.
În unul din ultimele articole spuneați că „statutul maghiarilor în România, din punct de vedere legal, e relativ bine păzit de Constituția României și de legi”, însă acest lucru nu se întâmplă: „Momentan, memoria colectivă maghiară și cea română au niște frustrări netratate”, scrieți, care nu permite reconcilierea istorică. Vreau să vă întreb în ce constau aceste frustrări, pe ce se bazează?
De exemplu, nu avem un manual istoric comun. Cazul maghiarilor și românilor nu e unic în lume. Sunt zeci de cazuri similare în Europa și în lume în care sunt două popoare cu istorie zbuciumată, dar unii, din păcate, nu au reușit, cum sunt evreii și palestinienii, China cu Japonia nu prea a reușit, dar încearcă. Dar sunt cazuri pozitive, cum sunt Coreea de Sud și Japonia, Germania și Franța, Polonia și Germania, chiar dacă există un fel de tensiune, dar nu e similară situației dintre Polonia și Rusia. Cum au reușit? Manuale de istorie comune, comisii mixte de istorici, programe culturale etc. Au programe naționale pentru reconciliere. Și asta nu vine din mediul civil, pentru că nu e suficient, din păcate. Mediul civil e foarte important, dar trebuie să ajungem la nivel de stat – la programe naționale între Ungaria și România, să avem programe comune pentru dizolvarea sau tratarea traumelor. Și nu avem asta. Au fost tendințe: tratatul din Timișoara din 1996 sau erau ședințele comune de guvern cu mai mult de 10 ani în urmă, revitalizarea fundației Gojdu, care iarăși a eșuat. Deci, au fost tendințe undeva înainte de aderarea la UE, după care, mai ales după 2010, unde știm bine ce s-a întâmplat în Ungaria, care s-a transformat într-un pașalâc, cu un țar. Practic n-ai cu cine. Acum am ajuns într-o situație nefastă, în care nici în Ungaria nu avem un guvern cu care poți să colaborezi, dar nici aici. În Ungaria pare că situația e mai gravă – posibil ca situația să nu se schimbe până în 2030-2040...
Spuneți că românii au câteva stereotipuri despre maghiari: „de un secol au învățat în școli, din manuale, acasă și din presă că maghiarii, veneticii de odinioară, asupritori, aristocrați, aroganți, dar și sârguincioși și demni de încredere (acestea fiind clișeele fundamentale despre noi) au tot felul de privilegii, sau sunt și ei români, pentru că trăiesc în România”. Cum sunt maghiarii de fapt?
Din start, trebuie menționat că nu există maghiari din România. sunt cel puțin două sau trei grupuri diferite: maghiarii din Secuime, maghiarii din Satu Mare, Oradea, Sălaj și maghiarii din sudul Transilvania sau din afara Carpaților. În al doilea rând, sunt mituri, unul dintre care e că am venit din Mongolia. Păi nu am venit din Mongolia, ci din zona Ural, deci din mijlocul Rusiei de azi. Chestia asta cu Mongolia ar fi interesantă de cercetat de văzut cine a pornit acest mit. Posibil că este o confuzie cu hunii.
Despre maghiari, nu cred că putem caracteriza un grup etnic cultural, mai ales că e așa de divizat.
Care sunt stereotipurile maghiarilor despre români?
E foarte posibil că secuii văd românii total diferit decât mine, care m-am născut în Satu Mare, eram înconjurat de români, în cartier am avut prieteni români. În 2010, când prima dată am ieșit din țară am mers în Roma. Atunci era scandal mare în Italia că un italian a dat foc la o casă a unor romi. Italienii veneau atunci cu stereotipul că toți românii sunt la fel. Și asta există și în comunitatea maghiară – că românii fură, că nu te poți baza pe ei. Sunt iarăși din frustrări, care cu anii se perpetuează.
Deoarece ați menționat că scrieți de 10 ani despre patrimoniul cultural și arheologic din România, vreau să vă întreb care sunt principalele monumente sau locuri care în opinia dvs. sunt prețioase, dar uitate sau ar trebui promovate? Pentru români, dar și pentru maghiarii din România.
E un lucru pe care iarăși România nu l-a rezolvat. După Unirea din 1918 nu a integrat în identitatea țării, în politică patrimoniul cultural și moștenirea sașilor, maghiarilor, armenilor, evreilor etc. De exemplu, recent prin București au reprintat Harta turistică a României Mari cu valorile sau frumusețile României. Nimic nu apare acolo din cultura maghiară sau săsească. E total marginală, nu există. Acum, știm foarte bine că în comunism s-a distrus nu numai patrimoniul maghiar și săsesc, dar și cel românesc. Atunci tot ce era imperialist, adică precomunist, era de ignorat.
Cred că asta ne-ar ajuta un pic – pentru că avem un patrimoniu absolut minunat. Toți care vin din SUA se miră că în Sibiu sunt monumente mai vechi decât SUA. Îi spui unui prieten american că avem o casă – Casa Böbel – care e cu 200 sau 300 de ani mai veche decât țara lui și îi pică fața.
Spuneți-ne câteva exemple de monumente reprezentative pentru comunitatea maghiară care au mai rămas și care ar merita să fie conservate.
Sunt sute de castele. Mă rog, patrimoniul aristocratic. Dar iarăși e o problemă – ce facem cu trecutul cel aristocratic. Așa cum am spus, sunt acele frustrări istorice. Mituri, că boierul, groful, baronul maghiar care a trăit aproape în orice sat avea un castel. Evident are o conotație negativă și astfel este ignorat. Dar mi se pare absurd ca în secolul XXI să mai purtăm frustrări și răni din sec. XIX. Dar avem o moștenire extraordinară care se poate transforma într-o școală, într-o librărie, într-o bibliotecă, într-un restaurant, hotel, disco – orice. Sunt de acord să transformăm biserici evanghelice în techno-party sau în biblioteci, în orice numai să nu se prăbușească. Sunt convins că pentru comunitate, pentru săteni e un beneficiu ca să aibă o clădire restaurată care să schimbe viața comunității, așa cum s-a schimbat viața din Bonțida după Electric Castle.
E foarte frumos ce s-a întâmplat în Avrig, în Palatul de vară al lui Brukenthal, deși e o problemă acolo: din câte știu sunt cel puțin doi proprietari. Palatul în sine, cel din față, care încă nu e renovat, mi se pare destul de trist cum arată. În primul rând, muzeograful de acolo vorbește de obiecte săsești de 800 de ani (!), adică de un material etnografic din secolul XVIII. Hai să fim serioși. Când am intrat și a început să ne povestească despre „obiecte din secolul XII. Unde, chiar s-a păstrat ceva din prima colindare a sașilor? Evident că nu. Deci, nici măcar muzeograful nu știe ce are acolo.
Spuneți că „Avem nevoie de momente istorice, de mesaje vizuale puternice când un premier maghiar se îmbrățișează cu omologul său român”. Vedeți o posibilă îmbrățișare între premierul Orban de la Budapesta și Orban de la București?
Din păcate, cred că e o tragedie cum am ajuns aici. Nu zic că n-ar fi posibilă, dar nu cred.
Dar o „îmbrățișare” a celor doi președinți?
Ar fi ceva. Băsescu e ultimul care a vizitat Ungaria în 2009 sau 2010. De 9 ani nu s-a întâmplat nimic, absolut nimic. Nici pe 9 mai când a venit Orban la Summitul din Sibiu, nu știu dacă s-a întâlnit cu Iohannis în afară de poza comună sau dacă a vorbit 10 minute în Muzeul Brukenthal.
Vorbind despre momente istorice. Cu mai mult de 10 ani în urmă a fost și ultima ședință comună a guvernelor de la București și Budapesta, în 2008 la Szeged, iar cu un an mai devreme - chiar la Sibiu. Cât de benefice au fost ele, credeți că trebuie reluată tradiția?
Nu prea au avut un efect, pentru că și guvernul Ungureanu era efemer, și guvernul ungar tot așa, nu a ținut 4 ani. Efect a avut cred că în societate. Și când era vorba să se reînființeze Fundația Gojdu - era un ecou în societate și în viața culturală, dar nu s-a întâmplat nimic.
Cum vedeți activitatea comunității maghiare în Sibiu sau în Mediaș, acolo unde sunt aproape 10%. E activă, e băgată în seamă de autorități etc.?
Eu nu prea am legătură cu ei, dar sunt foarte activ în comunitatea maghiară din Sibiu, care e foarte mică și care are noroc de Levente Serfőző, organizatorul festivalului Ars Hungarica. E un om foarte cunoscut în localitate, sibian. În general, am o relație foarte bună cu ei. În general, situația maghiarilor din județul Sibiu e tipică pentru tot sudul Transilvaniei – ignorați de UDMR. Relația cu autoritățile locale sunt bune, din câte am înțeles: nu există discriminare, nicio problemă. Bine, asta datorită faptului că orașul a avut un arhitect șef maghiar în 2005-2007, când plăcuțele de pe monumentele istorice au fost amplasate în patru limbi, printre care și maghiară. Chiar dacă pentru unii era revoltător, totuși din 800 de ani, 30 de ani, chiar dacă nu e mult, limba maghiară a fost oficială aici. Cred că e vorba de solidaritate și e important ca Sibiul să fie o cetate, o enclavă culturală cum este și acum, să menținem spiritul multicultural.
Cum vedeți activitatea, prestanța reprezentanților politici ai etnicilor maghiari din parlament? Îi reprezintă, sunt diferiți de oamenii simpli, de ideile acestora?
În România trăiesc 1,2 milioane de maghiari. Din ei sunt vreo 800.000 cu drept de vot. Din aceștia, aproximativ 500.000 votează cu UDMR, deci 300.000 sunt ignorați, nu mai votează cu ei și numărul lor crește. UDMR era o comunitate a intelectualilor în anii 90. Generația ceea ori a murit, ori a devenit apolitică. Ceea ce a rămas sunt niște oportuniști, care nu mai reprezintă comunitatea. Doar că ei reprezintă relația politică la nivel înalt.
De ce credeți că s-a ajuns ca România să fie condusă de un minoritar sas și nu de unul ungur. Credeți că se poate pe viitor să se întâmple asta?
Și Iohannis primește niște atacuri absolut absurde. Tocmai pentru că sașii nu au avut niciodată o atitudine naționalistă sau agresivă. Era o relație mult mai stabilă între români și sași, mai ales la sfârșitul secolului XIX, când sașii sunt marginalizați, pierd autonomia lor. Și nici conflicte etnice nu sunt cunoscute.
Eu zic că indiferent cine ajunge acolo, trebuie să fie un om pregătit, indiferent că e român, maghiar, sas, evreu sau oricine. Dar nu văd nicio șansă pentru maghiari, haideți să fim serioși. Important este ca să începem reconcilierea istorică. Trăim paralel după 100 de ani și asta nu mi se pare ok.
Vă mulțumim pentru interviu.
Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).
Tag-uri: Muzeul Brukenthal , În Ungaria , Târgu Mureș , Electric Castle , Satu Mare , În România , Constituția României , Ars Hungarica , Dilema Veche , Levente Serfőző , României Mari , Casa Böbel , Csaba Szabó , Era Imperiul Austriac , Fundația Gojdu , Și Iohannis , Teatrul Maghiar din Cluj , După Unirea Transilvaniei , Științe Socio Umane
Vizualizari: 4610
Ultimele comentarii
Acum 1 oră
MB
Acum 1 oră
Claudiu
Acum 1 oră
Liberal autentic
Acum 1 oră
Neli Oproiu
Acum 1 oră
Bobo