Duminică,
17.01.2021
Acum
0°C

Studenții care ajută elevii de la sat să aibă parte de școală: „Copiii sunt la fel. Ei merită șanse egale”

Studenții care ajută elevii de la sat să aibă parte de școală: „Copiii sunt la fel. Ei merită șanse egale”

Dostoievski spunea că sărăcia nu este un viciu, este un adevăr. Din păcate, de multe ori, realitatea, deși ne lovește zi de zi, este foarte greu de perceput și de acceptat, mai ales dacă trebuie schimbată. Sute de copii din satele sibiene reușesc cu greu să țină pasul cu învățământul on-line desfășurat pe perioada în care școlile sunt închise. Motivul principal este sărăcia, de care autoritățile continuă să nu țină cont. Zeci de tineri studenți, însă, au deschis larg ochii și au acceptat o realitate, pe care au decis să încerce să o schimbe. O idee, un vis a prins contur și două asociații din Sibiu, Casa Bună și Asociația Tinerilor Pedagogi s-au implicat în realizarea unui frumos proiect prin care să ajute copiii de la sat să aibă parte de școală și în perioada în care școlile sunt închise, la fel ca și copiii de la oraș. „Școala aspirațiilor” este numele proiectului.  

Din luna octombrie, 145 de studenți voluntari, plus mulți alți oameni din comunități s-au implicat în proiect pentru a-i susține pe acești copii. Maria Popa, președinta Asociației Tinerilor Pedagogi din Sibiu (ATPS) este cea care a vorbit pentru Turnul Sfatului despre proiect și implicațiile sale. „Am intrat în case în care trebuia să te aduni, să ignori sărăcia ca să poți face ceva”, spune ea. Maria lucrează în departamentul pentru pregătirea personalului didactic din ULBS, asta după ce a terminat Școala Doctorală la București, Științele Educației și a fost educatoare timp de 9 ani. Puteți citi realitatea multor copii din satele sibiene prin ochii celor implicați în proiectul „Școala aspirațiilor”.

Maria, vorbește-mi despre proiect. Ce a dus la realizarea lui?

Acum mai bine de un an m-a sunat Cristi Cîmpineanu să-mi spună o idee. Era de fapt un vis trezit de o realitate mult prea evidentă și, pentru unii, mult prea greu de trecut cu vederea. Să facem cumva să ajutăm copiii de la sat să rămână în școală. Am pus planul la cale, el în birou, eu în parc, într-o conversație telefonică lungă, ce încă nu s-a terminat. Modelul proiectului era deja implementat de Casa Bună. Am fost împreună la una dintre activitățile lor în teren, în Nucșoara. O duminică în care am verificat laptopuri, conexiune la internet, am explicat cum se folosesc aplicații. Am intrat în case în care trebuia să te aduni, să ignori sărăcia ca să poți face ceva. Și am învățat două lecții. Prima, indiferent de condiții, copiii sunt la fel. Ei merită șanse egale, pentru că la această vârstă interiorul lor e universal identic. Ne-au primit invariabil cu o bucurie aparte. Noi eram invitații, iar ei gazdele într-o lume fantastică pe care ne-o șopteau ca pe un secret la ureche. Iar a doua lecție a fost conștientizarea faptului că e nevoie de timp și intervenții din mai multe direcții. De dimineața până seara am vizitat doar patru copii. Pentru că nu poți intra în casa omului oricum. Trebuie să te pui bine la punct cu o atitudine mai degrabă de vecin cumsecade, decât de deștept de la oraș care vine să îți arate ce să faci.

Maria Popa alături de membrii fondatori ATPS

Care sunt școlile de la sat pe are le-ați identificat pentru ca proiectul să fie implementat?

Am început cu Colun, apoi Sărata, Scoreiu, Porumbacu de Sus și Porumbacu de jos. Și școlile aferente. Le-am grupat în trei zone, iar pentru fiecare din ele există un organizator și o echipă IT. Lor li se adaugă echipele de voluntari care lucrează online.

Cât de grav este?

Problemele sunt multe, evidente, și știute. Sărăcia le adună într-un cuvânt. Dar nu se poate acționa prin formule simple. Trebuie numite variabilele și acționat specific. Sunt probleme legate de hrană, îmbrăcăminte, violență domestică, familii dizarmonice, abandon școlar, cerințe educative speciale, alcool... Viața sexuală a tinerilor din medii defavorizate este o prăpastie socială acoperită de tabu. Cuvintele acestea exprimă realități ce trebuie numite specific. Întruna dintre întâlniri, o voluntară ne povestea cum copilul mânca mămăligă goală în fața camerei și nu voia să se oprească din lecții. Sunt copiii care plâng când văd haine noi. Sunt tinere care stau cu bunici și le strigă pe rând la poartă unii, alții, iar când pleacă, e clar ce fac. Și de-acolo începe ducerea mai departe a situației în care s-au născut. A fost motivul pentru care proiectul, pentru voluntarii online, se numește Școala aspirațiilor. Încercăm la fiecare întâlnire online, să facem teme și alte activității ce țin de școală, dar și să le dezvăluim o altă lume pe care să o vadă prin noi. Că suntem curați, îngrijiți, vorbim frumos, știm una alta, mergem la serviciu, la facultate. Să îi facem să aspire la altceva. Când ne întreabă ce faci?, răspunsul nostru să fie o ușă deschisă spre o altă realitate, la care și ei să aibă acces, conștientizând că școala îi ajută. E greu de ținut direcția, chiar și cu această conștientizare. Aici e greul proiectului. Constanța intervenției, perseverența, atitudinea benefică a grupului voluntarilor ca întreg, dar și a fiecărui voluntar în parte. Le mulțumesc aici încă o dată… Am auzit în confesiunea unei voluntare povestea unei fetițe care, după entuziasmul inițial (am primit laptop, intru pe internet, o doamnă drăguță mă ajută la teme), nu a mai vrut să învețe tabla înmulțirii cu 3. Iar ea i-a spus „Eu nu te las! Stau de capul tău până înveți! Nu scapi așa ușor de mine.” Ce atitudine frumoasă! Uneori cel mai greu e să rămâi și să privești privești problemele în ochi. E multă discriminare pe criteriul sărăciei. Nu-i ușor să ai în față un copil flămând, murdar, care are tabletă, dar locuiește într-o cameră cu alți nouă, din trei generații diferite. Iar toate acestea ar trebui puse în final într-un algoritm ca să poți face un sistem de intervenție. E o mare provocare.

Și atunci? Cum se desfășoară proiectul?

În structura lui sunt două echipe: una care se ocupă de denotarea cu aparatură și probleme conexe, iar alta care acoperă zona de școală prin intervenții personalizate. Toți suntem voluntari. Și tot ce se primește este din donații. De la laptopuri, la căști, camere, cabluri, haine, mâncare, până la timpul voluntarilor care fac temele online cu copiii. Este impresionantă dinamica din interiorul proiectului. Proiectul se desfășoară prin comunitate. Și e interesant de văzut acțiunea comunității, cu specificul ei de mobilizare, în paralel cu sistemele de stat. Ce valoroasă ar fi punerea laolaltă.

Cine sunt acești voluntari?

Echipele de organizatori de sat, așa cum le-am numit în proiect, adună oameni grozavi din mediul privat care au disponibilitate financiară, dar și atitudinală de zile mari. Toți fac și altceva, dar îți păstrează resurse, numai ei știu cum, că să gândească și să intervină benefic și aici. Îi găsiți pe pagina de Facebook Fiecare Copil La Scoala Online - Casa Bună Sibiu.

Iar echipa de voluntari online are 145 de membrii, studenți în diverse programe ale Universității Lucian Blaga din Sibiu. Cei mai mulți dintre ei sunt din cadrul Facultății de Științe Socio-umane, Departamentul de pregătire a personalului didactic, unde și lucrez. Deci avem personal ca și calificat, pentru că studenții se pregătesc să lucreze în învățământ. Bineînțeles, intervenția lor nu ar fi posibilă fără grija celorlalți care se ocupă ca toate cele necesare să fie funcționale pentru conectarea online a copiilor. Și e cale lungă până acolo. De organizarea voluntarilor online se ocupă Asociația Tinerilor Pedagogi din Sibiu, care are și o pagină de Facebook.

Simțiți că se schimbă ceva în urma realizării lui?

Proiectul este foarte frumos. Dar este mic. E nevoie de politici puternice prin care să se intervină specific. Ce aduce bun un astfel de proiect este cunoașterea directă. Sunt multe intervenții finanțate, care în lipsa cunoașterii directe a problemelor, devin scurgeri de bani, iar beneficiarii direcți rămân exact acolo unde i-am găsit. Un prim pas ar fi să conștientizăm care este ecoul inegalității școlii sat-oraș în România. Acest aspect se varsă indirect în nivelul nostru de trai și în perspectiva asupra vieții. E ca pe munte. Pe munte urci atât de repede cât urcă ultimul din grup. Și dacă te gândești să urci fără el, sus ești singur și bucuria, ironic!, e acoperită de propria bătaie cu pumnul în piept că ești puternic, deștept și că ai reușit. E o problemă a societății noastre, care apare tot din școală, generic și infuzional luată. Sau din lipsa ei.

Pendulăm între ignorarea problemelor (nu e ușor să vezi cealaltă Românie oricât îi bat la ușă statisticile care urcă) și arătatul cu degetul, care dacă ajunge într-o intervenție, face să apară o atitudine ce polarizează. De aici nimic bun nu poate ieși. E nevoie de educație fără separare. Merită discutată perspectiva. Pentru că te plasează eficient și durabil în acțiune. Și pentru că pune laolaltă parteneri.

Ce urmează?

Să nu credeți că nu ne gândim la proiecte mai mari. O arhitectură de dezvoltare comunitară locală, pe care sper să o putem pune, toți partenerii implicați, într-un proiect mai amplu. E greu de tradus în termeni de proiecte care să primească finanțare. Și e nevoie de timp, când urgențele sunt greu de privit în ochi și te fac să vrei să acționezi rapid.

 

Raluca Budușan

de Raluca Budușan

Sănătate, Educație
Telefon:
0766 905 671

Comentarii

1 comentarii

Cristiana Cristiana

Acum 2 săptămâni

Felicitări pentru acest gest. Până la urmă, copiii nu au nicio vină pentru situația actuală. Și, în plus, un copil cu posibilități mai reduse nu trebuie să fie neîndreptățit, pentru că și el are dreptul la educație. Această acțiune va avea efecte pozitive asupra elevilor care au fost ajutați. Felicitări încă o dată. Asemenea gesturi mă fac să fiu mândră că sunt român! https://www.pkytrans.ro/
Raspunde
Anuleaza raspuns

Lasa un comentariu

Toate comentariile sunt moderate înainte de postarea pe site, pentru a elimina limbajul agresiv de pe această platformă. Mulțumim. Adresa ta de email nu va fi publicată.

Sus