Duminică,
09.05.2021
Cer Senin
Acum
5°C

Asistăm la preliminariile celei de-a treia ordini mondiale?

Asistăm la preliminariile celei de-a treia ordini mondiale?

Timpul nu mai are răbdare? 70 de ani s-au scurs de la sfârșitul celei de a doua conflagrații mondiale în timp ce între prima și a doua s-au consumat doar 20 de ani (1920-1940). Prea multă pace? Explică transformările operate între forțele lumii în acești 70 de ani ideea unei noi ordine, cea de a treia? Căci despre o nouă ordine mondială vorbesc la unison, cu accent ultimativ, atât Rusia cât și China.

Se  poate răspunde tranșant : nimic nu justifică antrenarea lumii într-o a treia tragedie care, de data aceasta ar putea afecta extrem de grav întreaga omenire. Dar se mai poate spune și că o remodelare a influenței planetare s-ar putea opera nu neapărat prin forță ci prin cooperare, prin înțeleaptă înțelegere, dacă s-ar ține seamă de faptul că viitorul tuturor este în grea cumpănă datorită alterării crescânde și din ce în ce mai greu controlabile a mediului vieții pe pământ.

 Ușor de spus.

După pacea de la Paris din 1920, Germaniei i-au trebuit mai puțin de 20 de ani pentru ca, ignorând și încălcând flagrant condițiile impuse, să se înarmeze până-n dinți,  e adevărat, cu concursul tolerant al pacificatorilor. Un fenomen quasi asemănător se petrecea cu Japonia  în zona asiatică. Când cele două țări s-au socotit suficient de puternice, au declanșat, sub stindard revanșard-revizionist, procesul unei noi ordini de rescriere a influenței la nivel planetar.

Ceva asemănător s-a petrecut ( se petrece) și după pacea din 1947. Era bine cunoscută tendința hegemonică a Rusiei, (devenită URSS), sub pretextul instaurării comunismului pe toate meridianele globului. Odată cu victoria asupra Germaniei și-a consolidat poziția pe aproape jumătatea Europei. Evoluția ulterioară a obligat-o să dea un pas înapoi dar, urmând o strategie bine țintită, a reușit să-și dezvolte un arsenal de foarte mare putere, mai ales nuclear. La rândul său, miracolul chinezesc a uimit lumea. Cele două țări deși au un istoric contencios care într-un viitor indefinit s-ar putea reactiva, în momentul de față agită un țel comun foarte precis : prin efort și strategie, concordante, de nuanță neocomunistă, să restrângă în așa măsură aria de influență a Americii instaurată după cel de al doilea război mondial, încât să devină, cel puțin pe picior de egalitate, actori ai gestionării puterii pe mapamond.

În acest scop, cum se vede cu ochiul liber, și-au partajat rolurile și ariile de acțiune, Rusia îndreptându-și privirile spre Europa, Asia Centrală și cât posibil o parte a lumii arabe iar China spre bazinul Indo-Pacific și Africa, ambele vizând deopotrivă și zona Arctică.

Se spune mereu nu, nu se va reschimba fața lumii, pentru că în era nucleară ar însemna nu schimbare ci dispariție. Un astfel de raționament are temei dar totuși, rămâne sub semnul unei întrebări. Se pune problema cât de stăpâni suntem pe acțiunile și reacțiunile noastre fie la nivel individual fie la nivel de masă? Psihologii susțin că activitatea psihică este  impulsionată în jur de 60% de resorturile inconștiente, în jur de 30% de cele subconștiente și circa 10% de conștiința rațională. Dacă este așa, înseamnă că acțiunile și reacțiunile noastre sunt puternic dominate de viața instinctuală. În domeniul pe care-l analizăm joacă, esențial, instinctul de dominare asociat cu cel de putere și agresivitate de o parte, precum și instinctul de apărare și conservare de altă parte.

Dacă se observă cursul istoriei, se poate constata că întreaga evoluție a omenirii este o permanentă confruntare între cele două categorii de instincte. Totdeauna tendințele de dominare bazate pe putere și spirit agresiv au avut inițiativa în tentativa de a-și impune voința antrenată de scopuri,  în detrimentul celor nevoiți să-și conserve existența și supraviețuirea. Tot astfel, totdeauna acțiunile agresiv-dominatoare s-au dezlănțuit când, pe temeiul aprecierilor mai mult sau mai puțin realiste, s-a ajuns la concluzia că sunt superioare mijloacelor de apărare ale celor vizați.

Incontestabil, după cel de al doilea război mondial Statele Unite au devenit principala și cea mai puternică putere, a cărei influență se întinde intercontinental de la cele două Americi la Europa și bazinul Indo-Pacific. Cei 70 de ani parcurși de la momentul instaurării acestei dominații au fost – și cu deosebire sunt, sub ochii noștri – în măsură să pună sub semnul întrebării trăinicia și exclusivitatea puterii dominatoare a SUA. Aceasta datorită faptului că pe scena lumii joacă tot mai puternic, concurențial, Rusia și mai cu seamă China. Este aici vorba de o concurență pe două domenii cruciale și anume, tehnologia și resursele.

 Până în acest moment, SUA depășesc tehnologic atât Rusia cât și China, dar nu se știe până când. Cele două țări sunt pe punctul de a micșora decalajul. De altfel, cred că s-ar putea vorbi de un punct critic al dezvoltării tehnologice dincolo de care eforturile devin superflue, în sensul că ajunse la punctul critic, mijloacele tehnice devin suficiente pentru atac ca și pentru răspuns în apărare. Cu alte cuvinte, tehnologia – notabil tehnologia armelor -  va evolua, probabil, pe o linie de echilibru a forțelor de distrugere.

Cât despre resursele materiale, balanța înclină în favoarea celor două puteri autocratice care, este de presupus, le vor gestiona tot mai eficient. Tot ele sunt favorabil acreditate și în privința resurselor umane. Mai întârziate sub raportul evoluției cultural-civice, societățile rusă și chineză sunt însă mai viguroase, totodată mai lesne de controlat și prelucrat, în timp ce societățile democratice în frunte cu cea americană - în special generațiile tinere - sunt tot mai puternic afectate de libertinajul anarhic, de consumul deșănțat al drogurilor, de ideea greșit înțeleasă postbelic că drepturile omului sunt de-asupra drepturilor societății, condiții în care mobilizarea socială în caz de conflicte majore poate deveni mai greoaie, dacă nu problematică.

Probabil că tendința de dezangajare și retragere operată de administrația Trump ca și dificultățile induse SUA și Europei de pandemia Coronavirus, îndeamnă Rusia și China la accentuarea acțiunilor coordonate de destabilizare. Asistăm la acțiuni destabilizatoare atât în zona europeană (vezi mișcările și tensiunile relative la Ucraina) precum și în zona pacifică (vezi acțiunile de hărțuire în jurul Taiwanului). Acționând faptic, preferențial în formulă hibridă, se câștigă poziții greu sau imposibil de întors pe tabla de șah. Exemple, Crimeea și Donbas, strâmtoarea Kerci, insulele artificiale în marea Chinei de Sud, tendințele de infiltrare în zona Arctică.  Se procedează cu cutezanță, prin surprindere, știindu-se că acum, pentru pașii mici nu se poate angaja pasul mare, astfel cum s-a întâmplat în 1914 sau în 1939-40. Încât se pare că cine are curajul inițiativei pașilor concreți, măsurați dar siguri, fie în sens agresiv fie în răspuns de apărare, își consolidează poziția.

După războiul rece, forțele democratice au coborât cu un nivel ștacheta. NATO și cu deosebire Europa s-au lăsat antrenate în dispute, inclusiv pe teme de înarmare și apărare. Ideea franceză de consolidare militară a Europei ar putea face obiect de analiză spre a se găsi o formulă compatibilă structurii NATO. Pe aceeași linie de gândire, America s-ar cere parțial dezangajată pe zona europeană pentru a se concentra pe bazinul pacific. Pentru aceasta, Europa s-ar impune să devină o forță impunătoare, quasi-compensatorie, în frunte cu Germania, Anglia și Franța. Tot astfel, în zona indo-pacifică s-ar impune revigorarea colaborării Americii cu Japonia, India, Australia. 

Un cuvânt despre țările și popoarele vizate de o potențială agresiune. Ele ar trebui să-și exprime răspicat voința de independență și alcătuire politică democratică, să coopereze în scopul apărării acestor valori încât lumea să vadă o solidarizare planetară în jurul păcii și democrației.

Pacea nu se clădește în atmosferă de ostilitate. Marile popoare ale Chinei și Rusiei au propriile resurse și mijloace creative de progres și dezvoltare, fără a fi nevoite să apeleze pentru aceasta la forța armelor. Printr-o bună colaborare și cooperare, inclusiv prin stimularea comerțului mondial, își pot pune în valoare resursele și potențele creatoare încât practic să devină puteri de primă mărime, fără a impieta asupra libertății și dreptului altor colectivități sau popoare în ași organiza viața și a o trăi după cum propriu consideră de cuviință. Nimeni nu cugetă în ziua de azi precum nici în perspectiva previzibilă, să atenteze la autoritatea statală sau teritorială a Rusiei sau Chinei. Dar nici Rusia nu este în legitimitate să dicteze Ucrainei ce să facă și cum să trăiască, tot astfel cum nici China nu are îndreptățire să impună cu forța regimul său autocratic de nuanță comunistă populației taiwaneze doritoare de libertate. Exemplul Hong Kong este semnal de justificată alarmă.

 Ca o concluzie: influența puterii în lumea de azi se poate afirma prin dezvoltare economică și comercială, prin sănătate, educație și cultură, prin ridicarea nivelului de trai și civilizație a popoarelor. Orice idee de a încrucișa armele pentru a impune puterea și superioritatea  mi se pare o adevărată nebunie.

Comentarii

0 comentarii

Anuleaza raspuns

Lasa un comentariu

Toate comentariile sunt moderate înainte de postarea pe site, pentru a elimina limbajul agresiv de pe această platformă. Mulțumim. Adresa ta de email nu va fi publicată.

Sus