„Fără subvenția de la Guvern nu am putea scoate ziarul”. Interviu cu Beatrice Ungar, redactor-șef „Hermannstädter Zeitung”, singurul săptămânal de limbă germană din Sibiu

Cu 55 de ani în urmă, pe data de 25 februarie 1968, apărea primul număr al săptămânalului „Hermannstädter Zeitung”. În prezent, este singura publicație de limbă germană care se tipărește în Sibiu. Redactorul-șef de astăzi, jurnalista Beatrice Ungar, a acceptat să ne ofere un interviu amplu cu această ocazie. 

O publicație cu denumirea „Hermannstädter Zeitung” (HZ) a apărut pentru prima dată în 1861 (în fotografia principală, Beatrice Ungar ne prezintă ziarul din 1861, scris cu caractere gotice - n.a.), în urma fuziunii altor două publicații - „Siebenbürgische Viertelschrift” și „Siebenbürger Bote”, dar care și-a încetat apariția la începutul secolului al XX-lea. Însă data de naștere a „săptămânalului independent politic” HZ de astăzi este considerată 25 februarie 1968. După numai 3 ani însă, publicația a fost redenumită în „Die Woche” („Săptămâna”), puterea comunistă de atunci interzicând folosirea toponimelor în altă limbă. Din 26 decembrie 1989, săptămânalul a revenit la vechea sa denumire.

--

Dvs. ați început să lucrați la ziar când acesta se numea „Die Woche”, unde spuneați că, aproape în totalitate, conținutul venea gata scris de la partid, la București. Revenirea la vechea denumire „HZ” a avut loc în plină Revoluție, pe data de 26 decembrie 1989, după ce ultima ediția (din 22 decembrie) nu a fost tipărită. Vă mai amintiți cum și când a fost decis acest lucru?

Miercuri, 20 decembrie 1989, Ceaușescu a ținut ultima lui cuvântare la televizor, care trebuia să fie publicata în ziar. Ni s-a comunicat de la partid că trebuie să mai așteptăm cu tiparul până primim varianta germană, că noi nu aveam voie să traducem; nici nu eram zeloși să ne apucăm, dar nici nu aveam cum, pentru că nu era ca acum – să extragi partea de audio și să transcrii. S-a dat [discursul] la televizor și atât.

Joi, pe 21 decembrie, în Sibiu, oamenii erau deja în stradă. Și noi am ieșit; era clar că nu mai scoatem ziarul. Am hotărât toți să nu-l scoatem. A doua zi, pe 22 decembrie, era clar ce se întâmplă și atunci am hotărât că e momentul să facem ziarul cu denumirea veche, pe răspunderea noastră.

Dar cine a avut această inițiativă?

Sigur nu a fost inițiativa mea, pentru că eram ultima venită acolo. Aș zice că Eckenreiter și cu Scherer (Josef Eckenreiter, redactor-șef al ziarului în perioada 1974-1978 și Georg Scherer, redactor-șef în perioada 1979-1996 – n.a.), ei aveau astfel de idei. Până la urmă, Eckenreiter și cu mine am și fost la tipografie și am stat până s-a tipărit ziarul. Eu am stat până la 6 dimineața, că am zis unde să mă duc, pentru că se trăgea peste tot. Tipografia era acolo unde e acum Kaufland-ul pe Șoseaua Alba Iulia.

Patru redactori șefi ai HZ, la o masă: (de la stânga la dreapta) Beatrice Ungar (din 2005), Horst Weber (1996-2005), Josef Eckenreiter (1974-1978), Georg Scherer (1979-1996) și redactorul Gerhild Buchfelner. Anul 1989. FOTO: Hermannstädter Zeitung

Oricum, hotărârea a fost luată colectiv... Am făcut 4 pagini - a fost un ziar „de avarie”. A fost așa o efervescență, că în sfârșit putem scrie ce vrem...

Ați avut atunci vreo reacție, v-a atenționat cineva că poate v-ați grăbit?

Nu. Singura problemă pe care am avut-o, de care ne-am dat seama, din fericire, destul de rapid era că, noi fiind angajații partidului am rămas șomeri - a fost o secretară foarte zeloasă, care ne-a desfăcut contractele de muncă, pentru că nu ne-am făcut datoria, adică nu am scos ziarul în data de 22 decembrie. Încă nu era clar ce se va întâmpla.

Apoi, problema era că noi am scos ziarul, dar nu știam încă cine plătește până la urmă costurile. Dar ne-am mișcat relativ rapid. Am fost ajutați de ziarele românești - Rondul ne-a ajutat cu hârtie, Tribuna ne-a ajutat cu mobilier etc.

Hermannstädter Zeitung, 26 decembrie 1989

Înainte de a ajunge în redacția ziarului, ați lucrat 3 ani în învățământ, în localitatea Brateiu. Cum a fost acea perioadă pentru dvs., ce vă amintiți cel mai bine – cu plăcere, dar și cu mai puțină plăcere?

În momentul în care am ajuns acolo, în 1 septembrie 1985, mi s-a spus că nu aveau post liber. Dar eu fiind șefă de promoție, am avut dreptul să aleg. A fost singurul loc în învățământ în județul Sibiu. În rest, erau în Sălaj, în Maramureș și alte locuri. M-au primit, până la urmă. Am predat tot ce se putea preda, în afară de matematică, fizică și chimie. Am predat și muzică și am înființat un cor al școlii.

Îmi amintesc cu plăcere de faptul că copiii veneau la școală. Nu am avut probleme cu frecvența copiilor. Două treimi erau romi. Eu dădeam ore de germană la români și română la germani. Cel mai trist a fost faptul că am fost ultima care am predat româna la clasele germane, după care acestea au fost desființate, din lipsă de elevi. Cine spune că abia din 90 plecau oamenii, nu au dreptate - plecau și mai devreme cei care aveau bani sau erau cumpărați de statul german etc. Altceva mai puțin plăcut era modul în care se lucra cu copiii – indiferent de ce etnie era, trebuia să scrii că îi dai un 5 chiar dacă nu l-ai văzut, că trebuia să treacă școala. Adevărul e că la țară - și asta e cel mai grav - cu excepția a 3-4 luni, când mergeau la școală, copiii erau pe câmp: la plivit buruienile, la cucuruz, la morcovi sau mergeam pe pășune ca să omorâm mușuroaiele de cârtițe etc. Adică nu eram prea mult timp la școală, ceea ce pentru copiii de la țară a fost foarte grav.

Vă doreați să faceți jurnalism?

Da. Demult îmi doream, din clasa a XI-a.

Editorialul semnat de echipa redacțională, publicat în primul număr, din 25 februarie 1968, era un apel către cititorii săi, pentru a contribui la îndeplinirea rolului de informare; că are nevoie să mențină un dialog cu cititorii săi. Știu că și azi puneți mare accent pe dialogul cu cititorii dvs. Având în vedere plecarea în masă a sașilor din anii ’90, cât de des comunică publicul din prezent cu redacția HZ?

Față de 1968 acum avem alte posibilități; prin e-mail poți să comunici și cu cititori din Paraguay, de exemplu. Avem cititori care ne scriu regulat, o dată pe săptămână. Sunt alte posibilități, nu pot să compar cu situația de atunci.

Ce vă scriu oamenii cel mai des?

Cel mai des fac propuneri, ne sugerează să scriem despre o anumită zonă sau despre un anumit subiect. Unii ne atrag atenția să avem un scris mai mare, că nu văd bine. Mai sunt și cititori care ne scriu mai des și ne spun ce se întâmplă la ei în oraș sau în regiune - avem corespondenți la Berlin, la Paris, la Viena. Când e ceva legat de România, ne scriu. Ei sunt cititori cu care ținem relația.

În general, cel mai des ne scriu din Germania.

La „Die Woche” („HZ”) ați ajuns în martie 1988. Unul din primele dvs. materiale a fost un interviu cu o fostă educatoare, care s-a pensionat după 30 de ani de activitate. Reportajele, interviurile pe care le realizați local erau cenzurate/verificate?

Bineînțeles că aveam secretar general de redacție și zicea dacă ceva nu trebuie scris. Dar era în discuții, nu că îți arunca la coș articolul. Era mai mult o auto-cenzură, știam că anumite chestii nu trebuie date. Spre exemplu, dacă mergeam la serbarea Coroanei, care de obicei începea cu slujba ținută de preot. Nu aveam voie să scriu „Biserică” și „preot”. Erau niște reguli nescrise. Nu era cenzura în sensul acela de dinainte de 1971. La Teatru era mai rău și la edituri, unde erau vizionări sau mai venea câte o scrisoare de la un grup de „oameni ai muncii” care spuneau să nu apară vreo carte, care nici nu apăruse.

Apropo, de 1 martie am venit la ziar cu derogare de la Inspectoratul Școlar. La ziar erau probleme pentru că plecau oamenii în Germania și m-au chemat. Dar din 1 aprilie am revenit la școală la Brateiu, pentru că m-a pârât cineva la București. A trebuit să mă întorc la școală până în iunie. Derogarea nu era aprobată de cei de la București. Știu și cine a pârât, dar nu e problemă (râde), era cineva de la Inspectorat care a vrut să ajungă mai sus.

Din 1988 și până în prezent, câți dintre colegii cu care ați lucrat la ziar au plecat din România?

Unii au plecat în Germania și alții au murit între timp. Din cei care mai trăiesc, a plecat majoritatea în Germania.

Familia dvs. a avut ocazia să plece? De ce ați decis să rămâneți în Sibiu?

După 1990 da, am avut ocazii. Noi suntem patru frați, trei am rămas aici și numai o soră a plecat. Eu nu am vrut să plec, pentru că nu aveam de ce - deja aveam libertatea să scriem ce vrem. Nici nu m-am gândit vreodată; poate pe timpul dictaturii, dar nu a fost o opțiune pentru mine.

Au fost momente în anii ’90 când vă gândeați să închideți ziarul? Mă gândesc că situația financiară nu era foarte bună, odată ce editorul ziarului, partidul, dăduse „faliment”.

Nu ne-am gândit niciodată la asta. De închis nu era vorba, dar într-adevăr am avut un șef care și-a pus zălog mașina, ca să putem înființa fundația (este vorba despre Fundația Hermannstädter Zeitung, care este editorul HZ – n.a.). Trebuia să ai o anumită sumă, un fel de capital de stat; era propria lui mașină. Dar pentru noi era important să facem ziarul. Și acum e la fel. Problema este întotdeauna să găsești alte posibilități (financiare). Nu este ușor. Din punctul nostru de vedere, dacă nu am primi sprijinul financiar, subvenția de la Departamentul de Relații Interetnice, nu am putea scoate ziarul.

Cum se finanțează în acest moment ziarul; câți bani primește de la guvern?

Am luptat ca minoritățile naționale să primească un sprijin, o subvenție, pentru că nu au cum să aibă un tiraj mare. Practic, 50% din costuri sunt acoperite din subvenția de la guvern. E un ajutor mare. Fiind o fundație non-profit, adică nu avem alte venituri decât din editarea de ziar și vânzarea la liber.

În afară de banii de la guvern, de unde vin restul banilor?

De la abonamente și de la reclame.

Revenind la perioada comunistă, spuneați într-un interviu că „fiind un ziar de limba germană, aveam puțin mai multă libertate, în sensul că puteam scrie despre anumite lucruri care cu siguranță nu ar fi fost admise în presa românească”. Ne puteți da un exemplu - două de articole sau idei transmise prin intermediul ziarului, fără a fi cenzurate?

Știu că erau sași care le citeau colegilor români ce scrie în ziarul nostru. Și ei ziceau: păi, veniți și scrieți și în Tribuna asta. Nu știu acum să vă dau un exemplu concret, în afară de un articol pe care l-am scris după o expoziție - credeam că o să fie un mare tămbălău. I-am pus titlu „Nahrhaftes für das Auge…” („Hrană pentru ochi...”). În românește nu cred că putea să apară așa ceva sau putea, dar era posibil să fie probleme.

Adică un fel de „mesaj codificat” pentru lipsa de alimente.

Exact... Problema a fost că după anii 90, noi am început să scriem direct și oamenii credeau că e codificat. Dar sigur că și la ziarele românești au fost articole unde erau transmise anumite mesaje printre rânduri.

Vă este cunoscut următorul citat al lui Mark Twain - „Nu te despărți de iluzii. Dacă acestea n-ar mai fi, ai exista în continuare, dar ai înceta să mai trăiești” („Gib deine Illusionen nicht auf. Wenn du sie verloren hast, existierst du wohl noch, aber du hast aufgehört zu leben”)?

Da, îl aveam notat și s-a potrivit acelor vremuri.

A fost citatul pe care l-ați folosit în primul dvs. articol de la revenirea ziarului la denumirea „Hermannstädter Zeitung”, din 26 decembrie 1989, în care ați relatat despre dorința oamenilor de a spune și auzi adevărul. Era, cred, un strigăt de eliberare, de satisfacție după știrea transmisă la radio: „Dictatorul a fugit”. Scriați atunci că ați văzut „lumina în ochii oamenilor (ieșiți în Piața Mare) pe care nu o voi uita niciodată”. Poate de uitat nu ați uitat-o, dar vreau să vă întreb dacă mai vedeți astăzi optimism în ochii oamenilor?

La copii și la tineri. Foarte puțin la ceilalți. Nu știu de ce. Atunci am trăit ceva foarte interesant. Îmi amintesc că am văzut o doamnă foarte în vârstă, care abia mergea pe strada Avram Iancu. În apropiere de Piața Mare a auzit și ea strigătul „Libertate!”. Când a auzit asta, a aruncat bățul și s-a îndreptat, a ridicat mâinile și striga și ea. Nu glumesc. A fost ceva de neuitat...

Atunci eram o comunitate, acum e mai greu – suntem prea individualiști. Și din cauza aceasta, probabil, e mai puțin optimism. Dar optimistul este un realist, practic...

Care este tirajul ziarului în prezent?

2.000 de exemplare. În timpul verii e mai mare, pentru că atunci vin mai mulți turiști în Sibiu și avem mai multe ziare în vânzare la liber.

La o populație de mai puțin de 3.000 de etnici germani în Sibiu.

Da, dar noi nu ne gândim neapărat la numărul de etnici germani, ci la vorbitorii de germană. Și dacă ne gândim la câți copii merg acum la școală, care învață germana de mici, sunt zeci de mii în toată țara. Dar e mai greu de cuantificat. Și, în acest sens, noi încercăm să facem și o rubrică pentru copii – suntem printre puținele ziare care fac așa ceva: ei pot să ne scrie, să câștige o carte sau un joc.

Și aveți succes cu această rubrică?

Da. Spre exemplu, aici (ne arată un plic – n.a.), avem un răspuns de la o clasă întreagă – 18 copii. Aici elevii de la o altă clasă (deschide altă scrisoare – n.a.) ne-au trimis răspunsurile la întrebarea noastră: au decupat din ziar și au trimis. Și, de obicei, în această situație avem ceva de care să se poată folosi toată clasa – spre exemplu, un joc. Multă lume zice că e puțin, dar copiii se bucură când câștigă ceva.

Din tot tirajul, câte numere se vând în Sibiu?

Cam jumătate din tiraj. Cealaltă jumătate merge în străinătate – majoritatea ziarelor, în Germania, dar avem cititori și în Austria, în Elveția, puțini în Ungaria, în Bulgaria, Italia, Luxemburg, câteva numere ajung în Olanda și foarte puține în America de Nord și America de Sud.

Sunt sași care trăiesc în aceste țări?

Cei mai mulți sunt sași, sigur, dar sunt și cei care au fost în vizită aici și au găsit ziarul la chioșc sau la librărie și vor să-l citească în continuare. Totodată, în 1997 am fost primul ziar din România care am apărut pe internet și atunci mulți au vrut să vadă produsul. Sunt abonați de atunci.

În total, câți abonați aveți?

Cam 1.000.

De unde sunt cei mai mulți?

Cei mai mulți sunt din afara României, iar aproximativ jumătate dintre ei din Germania.

Și cum primesc ei ziarul, mergeți pentru fiecare la poștă?

Celor din alte județe și din străinătate îl trimitem noi. Punem ziarele în plic (ne arată plicurile pregătite – n.a.), vine un poștaș cu care avem contract, el le ștampilează și le duce direct la tranzit. Totuși, cu poșta e cea mai mare problemă pe care o avem noi, ziarele.

Câți oameni muncesc în prezent la HZ și câți dintre ei efectiv scriu articole?

Avem patru redactori și o persoană care lucrează cu jumătate de normă ca secretar și o jumătate de normă ca și curier.

Spuneați la un moment dat că în perioada comunistă cultura a fost singurul domeniu de care v-ați agățat, editorial vorbind, pentru a putea publica articole proprii, care nu erau scrise de partid, fiind ca un refugiu pentru libera exprimare. Recunosc și eu că în paginile HZ găsesc multe articole, interviuri interesante din acest domeniu și cu oameni din domeniul culturii, domeniu care nu e prea atractiv și foarte puțin prezent în presa generalistă, decât când e vorba despre bugete. A rămas acesta un reflex de atunci sau considerați o datorie de a păstra și promova cultura, inclusiv cea germană?

Nu este un reflex, e normal acest lucru. Noi nu scriem numai despre cultura germană, ci despre cultura sibiană, în general. Și în acest domeniu suntem aproape singurii care scriem ceva autentic și nu publicăm numai comunicatul de presă al Teatrului sau al Filarmonicii. Nu facem așa ceva. Acesta poate fi un reflex – că nu traducem comunicate de presă.

Dar noi scriem despre toate, inclusiv despre sport. Fiecare dintre noi. La cultură e la fel – fiecare trebuie să scrie câteodată o recenzie de carte etc.

Foarte important e că avem parte și de câte trei-patru practicanți, care vin prin Programul Erasmus, pentru că noi suntem recunoscuți ca și locație de practică în străinătate. Cei mai mulți vin din Germania. În 2007, am avut vreo 14 practicanți. Dintre practicanții pe care i-am avut unul a rămas în România și acum lucrează în PR-ul Bisericii Evanghelice, altcineva a devenit șefă la Deutsche Welle la Köln, și ținem legătură cu ei.

Dar cât de mare atenție atrageți subiectelor în care reprezentanți ai minorității etnice germane sunt implicați în chestiuni sensibile: de la cazuri particulare, cum ar fi procesul privind casele președintelui Klaus Iohannis din Sibiu sau, mai nou, scandalul cu implicarea omului de afaceri Werner Keul, care a ridicat un bloc de birouri fără a mai amenaja și parcarea subterană la care s-a angajat inițial, până la conflictele verbale din Parlament, cu implicarea unor deputați?

Nu le atragem atenția. Sunt subiecte care depășesc capacitatea personalului. Noi nu avem oameni să trimitem, să se ocupe numai de acestea, pentru că eu dacă nu am timp să verific, nu scriu ce scriu celelalte ziare.

Dar dacă este ceva ce pot să verific, atunci scriem fără nicio problemă.

Din anul 2004 sunteți consilier județean din partea FDGR. Cum ați decis să vă implicați în politică și de ce?

M-aș fi înscris într-un partid dacă exista un partid în România. Deocamdată nu sunt decât grupuri de interese. Așa suntem și noi – un grup de interes, dar pentru Sibiu și pentru sibieni. Și nu am avut probleme, ca și consilieri județeni din partea FDGR sau în perioada conducerii domnului Bottesch (Martin Bottesch, președinte al CJ Sibiu în perioada 2004-2012 – n.a.). Dimpotrivă, atunci s-a construit Biblioteca Astra, Junii Sibiului au primit sediul lor, s-a construit viaductul, s-a făcut Aeroportul. Dacă erau PNL și PSD nu făceau nimic, din păcate. Sunt lucruri care se pot vedea.

Dar cum ați decis să candidați, fiind jurnalistă?

Pentru că am fost rugată de domnul Bottesch. Dar nici nu ne-am gândit atunci că vom fi aleși atunci la județ, pentru că anterior consilierii județeni nu erau aleși de cetățeni, ci trimiși de către forurile locale și FDGR avea câte unul sau doi reprezentanți.

Dar noi facem politică pentru populație, nu pentru partid. Eu aș ieși imediat din Forum și din funcția asta dacă aș observa că nu mai lucrăm pentru oameni. Au fost și oameni de afaceri care au dorit să intre pe listă, dar nu i-am primit, pentru că noi nu facem afaceri, ci vrem să facem ca lucrurile să meargă bine.

Și încă ceva - fiind ziaristă, am anunțat în redacție că eu nu voi scrie despre subiectele legate de CJ Sibiu și despre politica din județ.

Asta voiam să vă întreb - din anul următor (2005) ați devenit și redactor-șef al ziarului. Prezența în CJ nu ați văzut-o ca pe o piedică în realizarea corectă a muncii de jurnalist sau, ca să reformulez, în această perioadă calitatea de consilier județean a afectat în vreun fel activitatea dvs. de jurnalist?

Atunci am decis clar - că despre județ scrie altcineva. Și nici nu am dat din casă. Pe de altă parte, când ești în Consiliul Județean, vezi că nu sunt bani și îți dai seama ce greu e să împarți banii, dar când ești în afara lui ai numai impresia că nu sunt bani. Acolo se discută bugetul și vezi ce greu e să împarți o sumă mică – pentru că bugetul județului e mult mai mic decât cel al municipiului.

Câți dintre colegii dvs. sunt membri ai FDGR?

Numai o colegă. Suntem un amestec de naționalități. Secretara este jumătate unguroaică, jumătate româncă, altă colegă este româncă.

Faptul că primarul Sibiului este membru FDGR, membru al comunității germane, este un avantaj pentru ziar?

Nu aș putea spune asta. Indiferent de perioadă, nu am avut probleme să avem informații de la Primărie.

Poate ați avut un acces mai facil pentru interviuri sau pentru a afla anumite informații.

Nu. Mai facil a fost că pot să iau interviu direct în limba germană și nu trebuia să traduc.

Dar ați făcut interviu direct cu doamna primar?

Da, sigur. 

Totuși a fost un avantaj. De ce credeți că nu dă interviu direct și în limba română sau de ce nu face conferințe de presă?

Nu știu să nu dea interviuri în română, dar de conferințe de presă trebuie să o întrebați pe dânsa. Dar nici noi nu facem interviuri zilnice – cred că am făcut trei: o dată când a fost aleasă, apoi o dată în martie și o dată a făcut interviul o practicantă, după realegerea în al doilea mandat.

Cum vedeți viitorul presei de limbă germană în România?

Depinde de interesul care va exista. Bineînțeles că nu putem să mărim tirajul. Problema este a presei, în general - dacă viitorul va fi în print sau va fi online. Deocamdată noi putem deconta ce facem print. Nu putem să intrăm online, cel puțin în România nu există o legislație pentru finanțarea în mediul online... Acum articolele pe site sunt la liber, dar sunt și ziare mari care au această problemă.

Dar presa de limbă germană va exista cât timp există interes pentru ea.

Dar al comunității de sași din Sibiu?

Nu mai dau nicio prognoză. În anii 90 noi credeam că suntem ultimii mohicani și uite că nu suntem. Nu e o majoritate covârșitoare, dar sunt tot mai mulți copii ai sașilor plecați sau nepoți chiar care se interesează de România, vor să vină aici. Nu vorbesc numai de cei care vin în timpul verii, ci care efectiv s-au și întors și muncesc aici. Wolfgang Koeber, de exemplu, care e președintele Clubului Economic German, s-a întors împotriva voinței părinților.

Adică putem spune că întinerește comunitatea de sași din Sibiu?

Da, sigur. Adevărul e că aderarea la UE a adus, cel puțin pentru minoritatea germană, numai bine. Oamenii nu mai au această frică – ce e dincolo de „cortina de fier”. Pentru mulți era o necunoscută ce e dincolo de România și voiau să plece.

Dar viitorul „Hermannstädter Zeitung” cum îl vedeți?

Noi avem viitor. Eu acum sunt cea mai în vârstă din redacție. Ceilalți trei sunt mai tineri ca mine.

Veți renunța vreodată la ediția tipărită a ziarului?

Deocamdată nu ne gândim la asta.

Apropo, de ce ați blocat pe site posibilitatea de selectare a textului?

Pentru că se poate apela la noi și vă trimitem textele. Măcar atât - dacă nu plătești site-ul, măcar să nu poți copia. Cei interesați ne pot scrie și le trimitem articolul, fotografia sau PDF-ul. Și dacă preiau, să scrie sursa.

Știu că pe lângă activitatea de jurnalist, mai traduceți texte din română în germană și invers, dar și scrieți poezii. Care e cea mai valoroasă traducere sau ce traduceți de obicei și la ce lucrați în prezent?

Poezii scriu rar, dar mai mult traduc. Singura carte pe care am tradus-o din germană în română e a surorii mele, Christel Ungar – „Tu ești crucea mea” („Du bist mein Kreuz”), editura Honterus, Sibiu 2020. Am mai tradus în germană o carte a Marianei Gorczyca, se numește „Dincolo și dincoace de tunel. 1945” („Diesseits und jenseits des Tunnels. 1945”), editura Honterus, Sibiu 2020, iar acum traduc tot o carte de-a ei, care se numește „Rubla, locul fără umbră”. Rubla este o fostă localitate în Bărăgan unde au fost deportați cei din Vest. Nu mai este nimic acolo, decât o singură casă...

Vă mulțumim pentru interviu.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi