În anii 30, ziarele din București abundau cu reportaje din munții Făgăraș, în Ardealul pe care tocmai îl descopereau.
Turnul Sfatului reia seria de articole din presa interbelică în care se prezintă felul în care era privit Sibiul și împrejurimile sale în restul țării. Aici putem vedea cum arătau Bâlea Cascadă și Bâlea Lac, locuri izolate, în care se ajungea greu, indiferent de anotimp.
O excursie de iarnă in Arpaș cu ocazia unei vânători de vulturi
Ziarul Universul Sport, relata în decembrie 1938 un amplu reportaje la vânătoare de vulturi, în munții Făgăraș.
Autorul, în final, nu mai vânează nicio pasăre, din cauza vremii neprielnice, însă descrierea zonei este impresionantă.
”Cine străbate o singură dată în viața lui plaiurile înzăpezite ale masivului Făgăraș, nu mai uită niciodată frumusețea întâlnită acolo. Făgărașii prezintă cel mai lung masiv muntos al României. Turistul care își pune îngând să urce steiurile destul de colțurate ale acestui masiv, nu va avea nici un regret la înapoiere...
Muntele de granit al Făgărașilor are aspecte nenumărate și care mai de cali mai sublime. Din pădurile cele de nesfârșit ale părții inferioare a muntelui treci aproape pe nesimțite la piscurile golașe, unde numai vulturul și furtunile își împart, cu strașnică vrăjmășie, împărăția lor.
Iar acum în acest sfârșit de toamnă la șes, sus, demult a început o iarnă grea și sublimă... Acolo sus pe vârfurile Negoțului, Moldoveanului, Viștei, Ucea și Bâlei, zăpada a făcut artistice cununi de arginți pe fruntea îmbătrâniților munți.
Ziua e mică, turistul se grăbește spre adăpost, în casa de vânătoare lemnul de brad pârâie cu scântei electrice în soba de tuci; pe plită, o cană plină... ochi, cu zăpadă așteaptă topirea și fierberea apei pentru un ceaiu aromatic și înviorător...
Apusul înroșit de razele soarelui care își ia rămas bun de la turistul ajuns la fel, are o sclipire stranie... întunericul se lasă și încabană, între bocancii cari se zbicesc lângă plită și skiuriie care așteaptă lăcuirea lor cu ceara alunecătoare, turistul adoarme în fluierul vântului de noapte, care, ca și un paznic credincios, străjueștec a în împărăția muntelui, totul să fie în regulă...”, scrie în articol.
Citește și:
Drumul spre Bâlea începe cu trenul care te lăsa la stația din Arpașul de Sus. De acolo se mergea de regulă cu o căruță până la ”glăjărie”, după care muntele era luat la picior, până în vârf. Nu, pe atunci nu existau cozi de mașini pe Transfăgărășan.
”Am suit plaiuri învăluite în negură, am dat apoi de brazi închiciurați cu salbe de ace de gheață cum nici un pictor în măiastrele lui opere, n’ar putea să redea coloritului și către amiază când credeam că ajungem la „căsoaia“ de vânătoare... am rătăcit drumul... Nu ne-am înfricoșat însă, aveam încă 4 ceasuri de mers pe lumină. Cunoșteam un bordei de vânătoare spre Bergerschafte, un pisc alăturat Negoiului.
Am luat’o voinicește într’acolo pe o ninsoare din ce în ce mai deasă. După ce în apusul soarelui, am urcat ultimul pisc pe zăpada întărită de înghețul serii, într’o văgăună, numai la lumina unui opaiț, la câțiva pași de pisc. Îngropat în zăpadă am dat de bordei”, se precizează într-o altă relatare.
Citește și:
”Urcuşul apare în faţa noastră cu toate plăcerile, dar şi toate greutăţile lui. Un aer rece şi tare ca spirtul ne pătrunde în piept”
Ziarul Univerul scria în aprilie 1938 despre o altă aventură spre Bâlea.
”Sufletele noastre se umplu de bucurie, dăm un chiot de biruinţă, al cărui ecou răspunde dincolo de valea Arpaşului: vom avea o zi frumoasă”, se precizează în articol.
Pe atunci nimeni nu urca pe munte dacă vremea la Arpaș era proastă.
”Cea mai mare bucurie pentru turişti este desigur ziua cu soare şi cer senin. (...) Razele soarelui ne mângâie, acum, feţele. Ca la un semn, camarazii de drum, versaţi în acţiunea pe care o au asupra obrazului razele soarelui la munte, îşi scot din raniţe cutioare cu ingrediente, pentru bronzarea pielii. Cine ne-ar vedea, ar crede, că suntem toţi femei, îngrijindu-ne cu atâta pasiune faţa, dar, cine este cunoscător al muntelui ştie acţiunea pe are o au razele soarelui, cam aici cad vertical.
Ajungem la casa pădurarului, unde părăsim căruţa şi începem urcuşul. Suntem la poalele muntelui, la dreapta şi la stânga drumeagului susură pădurea desmorţită de frig şi murmură un pârâiaş ce se îngână cu paserile ce se trezesc din somn.
În cântece şi veselie ne lăuim rămas bun de la căruţaş şi pornim voiniceşte, afundându-ne în codru. Urcuşul apare în faţa noastră cu toate plăcerile, dar şi toate greutăţile lui. Un aer rece şi tare ca spirtul ne pătrunde în piept. Trebuie să fii turist încercat, pentru a putea respira aerul de munte, mai ales în zorii zilei. O camaradă de drum, neobişnuită cu urcarea în munte din cauza aerului prea rece, se plânge de greutate în piept, la care se adaugă greutatea raniţei.
De aceia propunerea de-a uşura raniţele este primită cu bucurie. Ideia pare tuturor bine-venită. Muntele îţi face o poftă de mâncare de necrezut. Ne aşezăm pe trunchiul unui copac şi începem să înfulecăm cu poftă, tot ce avem pregătit. A fost binevenită ideia de-a avea şi două tovarăşe de ascensiune. Mâna femeii ştie să aranjeze chiar şi o masă de turist”, continuă reportajul.
Citește și:
Ilustrațiunea Română într-un număr din 1938 ne arată cum decurge mai departe urcușul.
”Poposim la ora amiezii la casa „Bâlea”, la o înălţime de 1.234 m. E un adăpost vast, de lemn, clădit în stil sviţerian, în imediată apropiere a unei cascade, al cărei susur se aude ca glasul a sute de păsări gureşe.
Sunt 12 camere şi o mansardă, cu bucătărie şi cămară, putând adăposti 60—70 de persoane. Sunt 40 de paturi cu saltele de lână, perini de fulgi şi cearşafuri, restul având numeroase saltele de paie. Un restaurant, cu băuturi şi apă minerală, poate aproviziona pe toată lumea.
În mijlocul naturei sălbatece, oferind un peisaj alpin unic, casa de adăpost de la cascadă e o adevărată binecuvântare pentru turişti, încă 3 ore de urcuş pe aceeaş vale a Bălei şi ajungem la minunata casă de adăpost dela lacul cu acelaş nume.
Ne aflăm la o înălţime de 2043 m. într’o poziţie de o frumuseţe unică. La înălţimea de peste 2000 m. se află numai un singur adăpost, afară de acesta , cel de pe muntele Omul, la 2500 m. La adăpostul Bâlea-lac sunt trei camere, cu bucătărie, pivniţă şi restaurant şi 50 de paturi cu saltele de lână şi aşternut. Aceste două cabane de pe valea Balei sunt tot anul vizitate de drumeţii cari găsesc cea mai prietenoasă primire, după un urcuş destul de greu”, scrie ziarul.
„Drumul de la lacul Bâlea pe creastă, până la Casa Bâlea de Jos se poate parcurge în 3 ore, dar este păcat să nu fie cunoscut deoarece de pe creasta este o priveliște panoramică, continuă asupra munților Arpașului ce sunt foarte stâncoși și impresionanți în măreția lor.
De la Casa Bâlea de Jos este o potecă foarte ușoară ce duce în două ore jos în vale la Casa pădurarului, de unde se poate pleca cu căruța sau automobilul chiar, spre satul Cârțișoara la circa 6 km. sau la satul Cârța, pe unde trece trenul.
Regiunea Munților Arpașului se face cu mult mai greu, fiind absolut necesar un cort, deoarece nu sunt pe tot parcursul decât 2 stâne și o cabană de vânătoare în care se doarme foarte rău.
Ar fi de dorit ca Turing Clubul României să clădească cabane și în Munții Făgărașului, în punctele ce astăzi nu sunt încă accesibile turiștilor din regiuni mai depărtate, neavând unde să se adăpostească în prima noapte, după o lungă călătorie cu trenul sau cu automobilul – Vremea, 1935
Citește și:
De Revelion, la Bâlea Lac
Existau însă și turiști care încercau să facă revelionul la peste 2.000 de metri. Cu zeci de ani înainte să existe acolo o telecabină, drum și un hotel de gheață.
”Am plecat la Cârtişoara de unde ne-am continuat drumul pana la „Glăjerie” unde am rămas peste noapte în Casa Pădurarului.
Urcuşul, propriu zis, începe de aci aşa că a doua zi în zori pornirăm. Drumul până la Casa Bâlea suie tot timpul prin pădure şi cu toate că zăpada ne îngreuia drumul, am ajuns la ora 10,45 la Casă, unde suntem întâmpinaţi prin lătrăturile vesele ale câinilor de pază.
Într’adevăr, suntem primii turişti care vin iarna aceasta aici (îngrijitorul Casei aflând că noi avem ca ţintă Lacul Bâlea, a căutat să ne convingă să nu plecăm mai departe întrucât zăpada fiind mare, nu vom isbuti să ajungem. Cu toate acestea la ora 12 am plecat.
Cascada Bâlea era încremenită sub forma unor şuvoaie de ghiaţă albastră: am ocolit-o prin stânga, suind deasupra ei. Cu cât brazii se răreau, grosimea zăpezii creştea, astfel că înaintam foarte încet.
Mergeam în caravană călcând toţi în aceleaşi urme pe care le făcea capul caravanei. Când am eşit la gol, ne afundam în zăpadă până peste genunchi. Dificultatea drumului era mărită de raniţele noastre destul de încărcate.
La suirea ultimului piept spre lac, amurgul serii începu să ne învăluie în timp ce zăpada era aşa de mare, încât capul coloanei nu putea face mai mult de 10—15 paşi şi trebuia să fie înlocuit de următorul, care tăia şi el atâtea urme, câte putea.
Lăsând la rându-i locul celui ce-i urma. Astfel, sub lumina blândă a lunii, reflectată puternic de zăpadă, am ajuns la ora 6,35 seara la adăpostul de piatră Bâlea. În timpul verii, se face de la Casa Bâlea până aci, două ore.
Adăpostul de piatra Bâlea, se află pe o peninsulă în mijlocul lacului cu acelaş nume. Acest lac este cel mai mare din masivul munţilor Făgăraş şi e situat la 2054 metri altitudine. Din fericire nu era zăpadă îngrămădită în uşa cabanei, aşa că am deschis-o uşor şi încinserăm un foc la care am preparat imediat un ceai”, scrie un excursionist.
”Frumosul adăpost al asociaţiei „Munţii noştri” e „Casa Piatra Albă“ situată la 1600 m. Înălţime în munţii Cibinului, sub vârful Cindrel (2245 m.) spre sud, pe stânga apei Frumoase. E aici o regiune pitorească, cu sate pur româneşti. Sunt aşa numiţii Ginari, cu un dialect foarte interesant pentru cercetătorii cari se ocupă de viaţa şi limba mocanilor. Pornind din poiana Sibiului sunt 40 km. pe drum foarte bun, până la „Casa Piatra Albă“, care nu e însă complet amenajată, având nevoe de numeroase reparaţiuni. Sunt 2 camere cu bucătărie şi restaurant, cuprinzând 12 paturi. Aici însă, pe valea Cibinului, sunt locuri atât de minunate în sălbătecia lor, încât îţi dau impresia că te afli în primii ani ai omenirei. Stânci prăvălite, prăpăstii înfiorătoare, tuneluri şi podeţe suspendate pentru trecerea turiştilor, totul contribue la alcătuirea unei privelişti unice - Ilustrațiunea Română - 1938
Cum s-au construit cabanele: ”Vă gândiţi la o excursie de 500 de persoane, fiecare ducând câte ceva în mână sau în sacul din spinare”
O ediție din ziarul Curentul, din anul 1929, relatează despre cum s-au construit cabanele din zona Bâlea. Era neverosimil pentru cei din afara Transilvaniei.
”Duminicile, în timpul când se clădea această construcţie, se organizau la Braşov, excursiuni aşa zise de transportaşi atunci toţi membrii asociaţiei, cu mic cu mare puneau mâna, ba pe o bârnă, ba pe o cărămidă, ba, pe un toc de fereastră şi urcau muntele cu ele. Şi să nu se creadă că această activitate nu a ajutat!
Vă gândiţi la o excursie de 500 de persoane, fiecare ducând câte ceva în mână sau în sacul din spinare acestea spuse, cred că noi, cei din Vechiul Regat, vom avea încă multe de învăţat de la cei din Ardeal în ce priveşte educaţiunea turistică şi dragostea pentru averea comună.
Un lucru însă este foarte regretabil în ceea ce priveşte relaţiunile dintre membrii acestei asociaţiuni transilvănene, cu turişti veniţi în excursiune prin partea munţilor Transilvaniei şi cari întâmplător găzduiesc peste noapte, în casele de adăpost ale S.K.V.
O lipsă de deferenţii totală te face să crezi că ai poposit într’o casă de adăpost din Ungaria sau din Austria. O vorbă românească nu auzi şi parcă grupul saşilor ce în majoritatea cazurilor îi întâlneşti aproape în fiecare zi, te priveşte cu milă şi cu compătimire.
De asemenea, când ceri ceva îngrijitorului acestei găşti , trebuie să depui multă stăruinţă, pentru că în majoritatea cazurilor îţi răspunde că nu are sau că acel lucru este rezervat pentru „domnii din Sibîi’ său pentru „domnul preşedinte care a venit cu prietenii din jos".
Odată mi s’a întâmplat ca în sala de mâncare a unei asemenea case din Transilvania să mănânc seara la lumina unei lumânări, pe când la masa alăturată a saşilor administratorul casei să fi concentrat o armată de felinare, adunate de prin toate colţurile adăpostului.
În afară de S.R.O, mai avem în Ardeal, secţiunea Munţilor Apuseni a Turing-Clubului României, Frăţia Munteană şi Asociaţia turistică Pietroşani, care are in masivul Parâng o casă de adăpost de toată frumuseţea. Turing Clubul României are în Munţii Apuseni un adăpost nou şi confortabil.
Cam aceasta ar fi in linii generale situaţia turismului în Ardeal.
Rămâne într’un viitor articol să vedem cum ar putea veni statul în ajutorul turismului pentru a pune în valoare aceste frumuseţi naturale ale ţării noastre”, se precizează în articolul din Curentul.
Acest articol a fost realizat cu ajutorul site-ului adt.arcanum.com.
Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).
Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi
Vizualizari: 7303
Ultimele comentarii
Acum 2 ore
Ron
Acum 2 ore
Mariana Deacu
Acum 2 ore
BittDanman
Acum 2 ore
Gheo Poplaceanul
Acum 2 ore
Gheo Poplaceanul