În 1539 apărea o lege dată de Sfatul orașului Sibiu prin care se reglementează desfășurarea petrecerilor de nuntă. De ce era nevoie de o lege pentru asta? Pentru a-i proteja de la umilință pe cei mai săraci și era o lege apărută în context religios. Se limitau astfel cheltuielile excesive, care produc pagube materiale și care ”deformează caracterul”. ”Nunta la sașii ardeleni în secolele XVII–XVIII”, este o lucrare a istoricului Mária Pakucs-Willcocks care urmărește exact acest subiect.
Din 1532 nunțile se limitează de la 3 zile, la o singură zi
În Transilvania, primele legi somptuare, așa cum se numesc normativele, interzic cheltuielile exagerate, în special pentru lux și risipă, au fost emise în secolul al XVI-lea de autorităţile locale din Bistriţa și Sibiu și de sinodul Bisericii Luterane, constituit după 1570. Acest proces are loc concomitent cu cel din micile orașe germane. Dar că originea lor este mult mai veche, primele legi de acest tip apărând în Roma antică.
În 1532 se stabilea deja în Sibiu ca petrecerile de nuntă să se limiteze la o zi, în loc de trei, așa cum era până atunci, iar în 1539 timpul alocat ospăţului oferit musafirilor era și mai scurt, de dimineaţă până la începutul după-amiezii.
La Sibiu, prima lege somptuară a fost emisă în 1547, spune Mária Pakucs-Willcocks, însă textul ei nu s-a păstrat, dar din referinţe arhivistice știm că nunţile cu muzică erau interzise.
În 1565, Sfatul orașului a dat o lege care stabilea câte mese și câte feluri de mâncare aveau voie să ofere meșterii și calfele la evenimentele legate de profesia lor, precum și numărul de oaspeţi care puteau fi invitaţi la o nuntă în oraș, și anume atâţia câţi încăpeau la 20 de mese.
Citește și:
Amendă pentru cei care nu respectau regulile: impozit dublu
Legea somptuară a Mediașului din 1767 avertiza că nimeni nu este scutit de amenzile prevăzute. Pentru ca „nimeni să nu acuze ignoranţa“, fiecare breaslă și vecinătate a primit un exemplar tipărit al regulamentului. Capii de familie, la rândul lor, erau responsabili pentru toţi cei care ţineau de gospodărie, prin urmare nu doar pentru membrii familiei, ci și pentru calfe, ucenici, servitori și fete în casă.
Conform unui regulament din 1756, îmbrăcămintea aflată deja în posesia locuitorilor, dar interzisă prin legea somptuară, era fie îndepărtată imediat, din ziua publicării normei, fie purtată până se zdrenţuia.
În regulamentele Bisericii Luterane de la sfârşitul secolului al XVI-lea se stipula că luxul afișat de preoţi este în discrepanţă cu menirea lor de a reprezenta un exemplu pentru comunitate. Modestia veșmintelor trebuia urmată și de soţii. Argumentul meritelor obţinute pentru munca în slujba interesului public este susţinut în regulamentul din 1696 al Sfatului din Sibiu: cei ce proveneau din familii în care și bunicul, și tatăl deţinuseră o funcţie publică erau consideraţi „patricieni“ și puteau purta pălării din blană de samur, postav englezesc și mătase albastră, având dreptul la patru cai pentru trăsură.
Citește și:
Sursa foto: Facebook / Arhiva de fotografie / „Fakesch Maria din Tălmaciu” (Talmesch/ Nagytalmács), pozitiv pe hârtie cu gelatino-bromură de argint după un clișeu pe sticlă cu gelatino-bromură de argint, format carte poștală, 137 x 86 mm, atelier „Carmen”, Sibiu/ Hermannstadt/ Nagyszeben, cca. 1925 - 1930, colecţia Renascendis
Legea somptuară din 1752 de la Sibiu îi plasa pe judele regal și pe primar în clasa superioară; cei care deţineau aceste funcţii erau în fapt și reprezentaţii cei mai de seamă ai întregii comunităţi a sașilor transilvăneni, drept care se bucurau indiscutabil de prestigiu. Legea recunoaște acest fapt și nu prevede nici o restricţie vestimentară pentru cei doi oficiali de rang înalt, lăsând ca judecata și buna lor cuviinţă să dicteze felul în care se înfăţișau în public, dat fiind că reprezentau modele pentru întreaga comunitate.
„Trebuie să constatăm cu mare neplăcere în ce chip păgubos au devenit dominante în orașul nostru trufia și luxul în veșminte, precum și lipsa de măsură și excesul la nunţi și la alte petreceri, astfel încât unii nu se mai tem să se afișeze, dispreţuindu-l pe Cel de Sus și luând în râs socoteala și bunacuviinţă cetăţenească, doar ca să dea altora o falsă impresie despre ei și să cumpere haine cu bani împrumutaţi, care nu sunt pe măsura situaţiei lor, și la nunţi, și la alte întâlniri comune se prezintă peste starea și averea lor, aducânduși biata nevastă și sărmanii copii la grea datorie, încât nu își pot plăti impozitele“, se preciza în preambulul legii din Mediaș.
Motivarea legii implică, așadar, imperative de natură economică și morală, urmărind avertizarea cetăţenilor cu privire la consecinţele vanităţii.
Citește și:
Lege referitoare la hainele prostituatelor și ale casnicelor
De regulă, femeile se supuneau autorităţii soţilor și nu li se acorda, cel puţin în această privinţă, putere de decizie și acţiune. Se cunoaște un singur regulament privind femeile ușoare, emis la Sibiu, în 1697, atunci când Sfatul orașului trimitea instrucţiuni capilor de vecinătăţi, care aveau datoria să fie vigilenţi și să le oblige pe prostituate să poarte haine din pânză/stofă roșie și să nu-și acopere capul cu baticuri albe, „ca să fie deosebite de portul doamnelor cinstite“.
Vigilenţa autorităţilor nu privea doar veșmintele purtate în public, ci viza chiar și spaţiul privat al familiei.
În regulamentul din 1696 al Sibiului, amintit mai sus, era precizată îmbrăcămintea permisă femeilor care trebăluiau pe lângă cuptor: soţiile celor care aparţineau clasei superioare aveau voie să poarte șorţuri din stofă vopsită (serj), pe când femeile de rând puteau purta doar șorţuri de in.
Sursa foto: Facebook / Arhiva de fotografie / Sibiu/ Hermannstadt/ Nagyszeben - grup de sași la fântâna Falkenhayn din Piaţa Mare/ Großer Ring, pozitiv pe hârtie mată cu gelatino-clorură de argint după un clișeu cu gelatino-bromură de argint pe sticlă, format carte poștală, 136 x 86 mm, atelier Emil Fischer, Sibiu/ Hermannstadt/ Nagyszeben, începutul anilor 1930 colecția Renascendis
Regulament pentru masa de la nuntă
Regulamentul din 1685 stabilea durata nunţilor, desfășurarea lor, felurile de mâncare permise, cuantumul sumelor primite de cei implicaţi în bunul mers al petrecerii (oratorul, muzicanţii) și amenzile pentru fiecare abatere în parte.
Legea somptuară de la Sibiu, prima lege de acest tip din Transilvania, prevedea că masa festivă trebuia să înceapă dimineaţa, la ora zece, și să se termine la ora patru după-amiază.
Dansul trebuia să se încheie la ora opt seara, iar depășirea orei stabilite aducea amenzi organizatorilor și muzicanţilor deopotrivă.
Existau limitări și în alte privinţe: florile purtate de miri trebuiau să fie naturale, din partea locului, și nu flori de mătase împletite pe sârmă, evident, mai scumpe. Regulamentul prevedea și plata persoanelor implicate în desfășurarea nunţii: muzicanţi, bucătărese și bucătari.
Legat de meniu, felurile de mâncare permise erau varză cu carne, o friptură, alte două feluri de mâncare gătită, orez și pâine cu cașcaval (Käsebrot).
”Remarcăm prezenţa orezului în meniul obișnuit de nuntă – produs de import, adus din Imperiul otoman, orezul era cunoscut și folosit în Transilvania încă din Evul Mediu datorită schimburilor comerciale intense ale Brașovului și Sibiului cu alte orașe din sud-estul Europei. În secolul următor, odată cu apariţia unor legi somptuare mai elaborate, completate de împărţirea locuitorilor orașului în categorii socio-profesionale (clase), prevederile privind nunţile indicau, de asemenea, existenţa unei ierarhii”, spune autoarea.
Citește și:
Sursa foto: Facebook / Arhiva de fotografie / Familia Engber (sași din zona Sibiu - Mediaș), pozitiv pe hârtie cu colodiu după un clișeu pe sticlă cu gelatino-bromură de argint, lipită pe carton, 280 x 220 mm (198 x 146 mm), atelier Emil Fischer, Sibiu/ Hermannstadt/ Nagyszeben, cca. 1921 - 1925, colecţia Renascendis
Citește și:
În Mediaș, doar cei bogați își permiteau torturi și lichiorul de trandafiri
O lege similară, apărută la Mediaș în 1767 (Policeyordnung) aducea ceva în plus: corela apartenenţa la o anume clasă socială cu numărul de oaspeţi ce puteau fi invitaţi la nuntă și stabilea meniul cuvenit.
Cei din prima clasă, alcătuită din soldaţi, paznici, mici slujbași ai orașului, brutari și artizani care nu aparţineau unei bresle, nu puteau invita la nuntă decât rudele apropiate: câte trei perechi de familie.
La masă aveau voie să ofere doar trei feluri: friptură, o prăjitură numită Hanklich (hencleș) sau ruladă și fructe. La petrecere erau permise doar trei perechi de dansatori, care trebuiau să ajute și la pregătirea și servirea mesei.
În cea de-a doua clasă erau incluși acei membri ai breslelor care nu ajunseseră încă meșteri. Lor li se permitea să aibă patru perechi de invitaţi de fiecare parte, să ofere patru feluri de mâncare și să aibă patru perechi de tineri dansatori. Cele patru feluri de mâncare „tradiţionale“ constau în supă, friptură (fie vită, fie, în funcţie de sezon, porc sau carne de pasăre), deserturile de mai sus și fructe.
Meșterii organizaţi în bresle, taţii (reprezentanţii) vecinătăţilor, liber profesioniștii, fiii centumvirilor și toţi locuitorii care aveau un venit propriu și deţineau o casă și făceau parte din cea de-a treia clasă, aveau voie să invite cinci perechi de oaspeţi, în afara familiei apropiate. ”Urmau meniul celor din clasa anterioară, dar cu un fel în plus și cu specificarea detaliată a mâncărurilor interzise (pe care probabil și le-ar fi permis): toate felurile costisitoare, torturile, prăjiturile și alte dulciuri făcute cu zahăr, cafeaua și lichiorul de trandafiri (Rosoli)”, scrie Mária Pakucs-Willcocks.
Cea de-a patra clasă îi cuprindea pe membrii elitei politice și economice a orașului – Sfatul lărgit (centumviratul), foști consilieri în Sfatul mic –, care aveau permisiunea să invite câte șase perechi de nuntași, alături de membrii apropiaţi ai familiilor.
Meniul trebuia să fie ca cel prezentat pentru clasa a doua, dar cu două feluri în plus. Erau strict interzise mâncărurile costisitoare, precizare valabilă și pentru cei din clasa anterioară. Conducătorii orașului, și anume doisprezece membri seniori ai centumviratului și membrii Sfatului mic, aveau permisiunea să invite șapte perechi de nuntași alături de rudele apropiate. Meniul putea cuprinde opt feluri de mâncare, cu evitarea extravaganţelor: se excludeau prăjiturile cu migdale și torturile cu zahăr. Deserturile se îngăduiau doar dacă erau preparate din ingrediente locale. Erau acceptate șase perechi de dansatori.
”Încălcarea regulilor stabilite presupunea o amendă – o sumă fixă de bani pentru fiecare pereche de invitaţi sau dansatori și pentru fiecare fel de mâncare. Orele de petrecere și momentele specifice evenimentului difereau de la un oraș la altul. Regulamentele urbane reflectă preocuparea autorităţilor pentru păstrarea ierarhiei sociale, pentru felul în care erau cheltuiţi banii și interesul pentru tipul de produse consumate”, scrie istoricul.
Citește și:
Pe vremea când transilvănenii emigrau în sud și Moldova: Credința și banii. Unde fugeau sibienii
Sursa foto: Turnul Sfatului
Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).
Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi
Vizualizari: 20597
Ultimele comentarii
Acum 5 ore
@Marti
Acum 5 ore
Emil
Acum 5 ore
George
Acum 5 ore
Vivi Dragan
Acum 6 ore
HBomb