Primii imigranți italieni ajunși în Sibiu proveneau din nordul țării, însă în acele timpuri practic trăiau în același stat cu sibienii de atunci, fiind vorba, în 1851, de Imperiul Habsburgic.
Primii italieni care au ajuns în Transilvania au avut contracte de muncă în Sibiu și erau aduși de companii din Viena pentru a lucra la infrastructura orașului.
Citește și:
O lucrare care abordează tema imigrației italiene în Transilvania a fost scrisă de Alina Dorojan într-un studiu doctoral realizat pentru ”Università Roma Tre”, sub coordonarea profesorului Francesco Guida.
Autoarea notează că evoluţia emigraţiei italiene din România a fost influenţatǎ atât de situaţia internǎ din Italia, cât şi de situaţia internǎ din România.
”Emigraţia temporarǎ şi sezonierǎ sporea în anii cu o economie prosperǎ şi se diminua în anii de secetǎ, care bloca întreaga economie româneascǎ dependentǎ de veniturile rezultate din exportul de cereale”, scrie autoarea în studiul ”L’emigrazione italiana nelle terre romene (1861-1916)”
Citește și:
Pe vremea când transilvănenii emigrau în sud și Moldova: Credința și banii. Unde fugeau sibienii
Prima menţiune a unei emigraţii de lucru spre Principate şi Transilvania se realiza în jurul anului 1850 din provincia Belluno, la nord de Veneția. Astfel, potrivit relatǎrii lui don Ernesto Ampezzan, publicatǎ de ”Bollettino di Fusine di Zoldo”: “circa l’anno 1850 (...) prima in Cadore e poi in parte anche in Zaldo, [si è verificata] una forte emigrazione in Transilvania, Austria, Romania, Serbia, ecc., per lavorare nei boschi, nelle cave, tornando dopo qualche anno con qualche gruzzolo di denaro”. În traducere: ”în jurul anului 1850 (...) mai întâi în Cadore și apoi în parte și în Zaldo, [a existat] o puternică emigrație în Transilvania, Austria, România, Serbia etc., pentru a munci în păduri, în cariere, întorcându-se după câțiva ani cu ceva bani”
Avem de-a face cu o emigraţie temporarǎ a primului val de emigranţi bellunesi, care contrar obiceiului celor din Trentino, aflați în nordul Italiei, în Tirolul italian, nu s-au îndreptat doar spre Transilvania şi mai târziu spre Principate, ci au trecut graniţa de la început şi în ţǎrile române, cel mai probabil, doar în Valahia, se precizează în studiu.
Citește și:
La început, emigraţia temporarǎ a vizat lucrul în exploatarea pǎdurilor şi a carierelor de piatrǎ, care atrǎgea în urmǎtoarele decenii şi mai ales la final de secol XIX şi început de secol XX, cei mai mulţi exponenţi ai emigraţiei atât tempoare, cât şi permanentǎ, alǎturi de cei implicaţi în construcţii.
Emigraţia unui grup de lucrǎtori italieni cu un contract de lucru era pentru prima oarǎ menţionatǎ în secolul XIX, în Transilvania, mai precis în 1821 când cele şapte familii, sosite din Tirolul italian din iniţiativa unui antreprenor austriac şi comerciant de lemne din Munţii Apuseni. Era primul episod de emigraţie temporarǎ transformat apoi într-o emigraţie definitivǎ, prin stabilirea acestor italieni în satul Stavila. În martie 1851, era amintit un al doilea episod de emigraţie temporarǎ din Transilvania, urmat câteva luni mai târziu de un al doilea val de migraţii şi în octombrie 1853 de cel de-al treilea., se precizează în studiu.
Citește și:
Primii italieni ajunși în Sibiu, la muncă
Un prim grup de 60 de muncitori italieni, conduşi de fraţii Bosin, au sosit, la 24 martie 1851, la Sibiu, scrie autoarea. Majoritatea de 56 lucrǎtori semnaserǎ, la 23 februarie 1851, contractul pentru Colonia Fiemmesa di lavoratori stradali Cavalese-Hermannstadt, pe o perioadǎ de 2 ani, cu inginerul Menace di Tassulla din Val di Non, care fǎcuse propunerea Direcţiei Generale a Construcţiilor Publice din Viena de a aduce lucrǎtori din regiunea Trentino în Transilvania.
Acestui prim grup – 46 de lucrǎtori proveneau din Predazzo, restul din alte zone din Val di Fiemme – li s-au mai alǎturat alţi 4 muncitori, din Ziano şi din Masi di Cavalese.
Contractul prevedea ca cei 60 de muncitori sǎ lucreze timp de doi ani la construcţiile publice stradale ale Ministerului de Comerţ de la Viena, fiindu-le interzis în aceastǎ perioadǎ sǎ se angajeze în alte companii private sau corporaţii.
Citește și:
Cei care doreau sǎ abandoneze angajamentul şi sǎ se reîntoarcǎ în Trentino, trebuia sǎ restituie o parte din suma primitǎ în raport cu munca depusǎ. Cei mai mulţi dintre aceşti lucrǎtori aveau vârste cuprinse între 17 şi 18 ani, printre ei aflându-se cioplitori în piatrǎ, mineri, sculptori în piatrǎ, zidari, ţapinari, dulgheri, gaterişti sau cǎrbunari.
De la Sibiu, grupul a fost împǎrţit şi trimis spre destinaţii diferite: 34 la Timiş, în apropiere de Braşov, 20 la Grossau (Cristianul de astǎzi), iar 6 s-au îndreptat spre Valahia.
De împǎrţirea grupului amintea şi un cântec al emigranţilor trentini, compus de doi dintre ei, Tomaso Bosin şi Antonio Facchini: “A Hermannstatd che siamo stati, […] A Kronstadt i ne ha menà […] A Ober Temes ci han mandati”.
Cuvintele nu sunt în italiana pe care o cunoaștem astăzi, ci într-un dialect local, asemănător cu limba bergamască, folosită în zone din nordul Italiei. ”În Hermannstadt eram, […] În Kronstadt (Brașov) ne-au dus […] La Ober Temes (n.r. probabil Timișoara) ne-au trimis”, ar suna o traducere a acestor versuri.
Un alt cântec vorbește despre plecarea italienilor spre Transilvania.
”Andiamo in Transilvania
a menar la carioleta
che l'Italia povereta
no' l'ha bezzi da pagar”.
În traducere:
”Să mergem în Transilvania
să conducem căruţa
că Italia e săracă
nu are bani să ne plătească”.
Citește și:
Pe cont propriu, în Transilvania
La finalul perioadei contractuale, o parte s-a întors la Predazzino, dar cei mai mulţi au rǎmas în spaţiul vest-carpatic, iar alţii au revenit pe cont propriu în Transilvania, unde fie s-au stabilit definitiv, fie au trecut în oraşele valahe, cu acelaşi scop. Ei au lucrat la construcţia de drumuri, poduri, tunele, cǎi ferate, ca tǎietori de lemne în pǎduri, au ridicat biserici, monumente sau case în aceastǎ zonǎ.
În iulie 1851, un alt grup de predazzini s-a îndreptat spre Transilvania; deşi lista a înregistrat numele a doar 16 dintre ei, bǎrbaţi sau femei, în realitate numǎrul lor era mai mare, unii fiind însoţiţi şi de familii.
Emigraţia trentinilor în Transilvania era continuatǎ, la 16 octombrie 1853, de un grup de 22 de tineri de muncitori – 18 din Predazzino, 3 din Ziano şi unul din Faver. Din acest episod al emigraţiei predazzine cazul fraţilor Bosin, din grupul de lucrǎtori trentini, reflectǎ un caz în care emigraţia temporarǎ şi cea permanentǎ s-au suprapus.
Dupǎ trei ani, Tomaso şi Gregorio Bosin, fiii lui Giacomo Bosin, unul din cei trei fraţi pioneri ai expediţiei din Transilvania s-au întors. Câţiva ani mai târziu li s-au alǎturat Antonio şi Andrea, alţi doi fraţi de-ai lor.
Stabiliţi la Braşov unde au dezvolat o afacere proprie în sectorul edilitar, au devenit unii din cei mai apreciaţi antreprenori de construcţii, nu doar în diverse localitǎţi transilvǎnene (Braşov, Sighişoara ş.a.), dar şi peste graniţǎ, în Valahia, în zona Muscelului, unde alţi conaţionali din acest grup de predazzini de la 1851 au hotǎrât sǎ se stabileascǎ.
Alte familii din Trentino Aldo-Adige care s-au stabilit în România au fost: Tomaselli, Fontanella, Gabrielli, Giacomelli şi Bosin di Andrea, lor li s-a alǎturat ulterior familia lui Giacomo Morandini din Predazzono, antreprenor de drumuri, se precizează în studiu.
Se menționează, de asemenea, că descendenţi ai acestor familii se aflǎ şi în prezent în România.
Imigranți italieni în perioada interbelică
Citește și:
”Având în vedere afluxul tot mai mare de italieni către România se dispune ca cererile de călătorii în străinătate să fie evaluate cu deosebită severitate”
În perioada interbelică s-a consumat un al doilea val de imigranți italieni. S-a ajuns ca în anul 1935 să fie înregistraţi în România 60.000 de cetăţeni italieni. Ultimul flux migrator a avut loc în primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial, când mii de persoane căutau să se refugieze în ţara noastră din Italia lui Mussolini.
Autoritățile române au luat decizia de a bloca accesul cetățenilor italieni, veniți la muncă, din cauza pericolului social pe care aceștia l-ar fi reprezentat.
Citește și:
„Legaţia italiană din Bucureşti raportează că cetăţeni italieni sosiţi în România cu viză temporară, după expirarea permisului de şedere nu părăsesc România, provocând probleme cu autorităţile de poliţie din România, pentru comportamentul şi ţinuta lor nu întotdeauna exemplare, dar şi pentru implicarea acestora în activităţi încă neclare. Având în vedere afluxul tot mai mare de italieni către România se dispune ca cererile de călătorii în străinătate să fie evaluate cu deosebită severitate, în special cu privire la comportamentul moral sau convingerile politice ale celor interesaţi precum şi motivele invocate pentru călătorie. Doar cererile care vor dovedi un caracter imperativ şi de necesitate absolută vor ajunge la Oficiul de Paşapoarte din Ministerul de Externe”, susţinea Carmine Senise, şeful poliţiei italiene din perioada respectivă.
Mussolini a interzis emigrarea forţei de muncă calificate, astfel încât imigranţii italieni care puteau pleca erau doar cei fără niciun fel de pregătire, care alimentau reţelele de imigraţie clandestină şi care aveau un risc infracţional ridicat.
Conform recensământului din 2022, trăiau în județul Sibiu 73 de italieni, dintre care 31 se aflau în municipiul Sibiu. La nivel național se declarau de naționalitate italiană 4039 de persoane.
Citește și:
Citește și:
Sursa foto: transiti.net
Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).
Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi
Tag-uri: cine sunt primii italieni care , studiu despre imigratia italie , primii italieni ajunsi in sibi , kronstadt , italieni , imigranti , Brașov , hermannstadt
Vizualizari: 6484
Ultimele comentarii
Acum 2 ore
Rob
Acum 3 ore
Barosanu
Acum 3 ore
Emil
Acum 3 ore
Nobody
Acum 3 ore
D.M.