Cum era Sibiul văzut de bucureșteni, la 1900: ”Toţi bălai, toţi cu ochii albaştri, toţi chipeşi”. ”O regulă și o curățenie cum rar se pot vedea în alte părți”

În jurul anilor 1900, Sibiul făcea parte din Imperiul Austro Ungar, iar românii din Muntenia sau Moldova care voiau să ajungă aici aveau nevoie de acte oficiale, trenurile aerau oprite, iar bagajele erau verificate, Exact cum se face acum la o graniță non-Schengen. Ardealul era în acele timpuri o mare necunoscută pentru restul românilor, iar cei care se aventurau aici pentru o excursie relatau presei de la București cele văzute.

Astfel de reportaje de călătorie erau destul de dese în presa vremii, iar noi am selectat o parte din ele pentru a vedea cum era descris Sibiul de românii care ajungeau aici pentru prima dată.

”Nagyszében-ul (Sibiul) ungaro-săsesc e un focar de cultură românească”

”Ziarul Ştiintelor şi al Călătoriilor”, descria o astfel de ”aventură” în Sibiu în luna mai a anului 1908. Autorul s-a declarat de la început uimit că aici se vorbește mult românește, că există manifestări românești, iar portul național poate fi văzut pe străzi.

”Cui s-ar trece prin minte că Nagyszében-ul (Sibiul) ungaro-săsesc e un focar de cultură românească. Privind de departe turnurile catedralelor săsești și coperișurile gotice ale clădirilor, cari îți fac impresia unui burg din cine știe ce colțuri nordice ale Germaniei, călătorul se va minuna intrând în Sibiu, ascultând, în împestrițarea limbilor, graiul românesc, pătrunzând în întinderea acestui orășel pitoresc, unde nu românii alcătuiesc majoritatea populațiunii, și descoperind, aproape în toate părțile, dominația spiritului românesc.

Aci apar numeroase publicațiuni românești-profane sau cuvioase, care își spun cuvântul bisăptămânal, bilunar sau chiar semestrial, cântăreți și compositori, al căror talent ar folosi celor mai mari societăți corale, contribue la progresul muzicei naționale.

«Reuniunea de cântări», de sub conducerea d-lui A. Bana, își face regulat, de două ori pe săptămână repetițiile în sala festivă a «Asociațiunei» trupe românești de teatru, mai ales cea a d-lui Zaharie Bârsan, se abat pe aici și umplu sălile de câteva ori pe an, iar sinoadele consistoriale se întrunesc tot aici, îndrumând mersul întregei biserici ortodoxe a românilor din Ungara”, scrie autorul.

Citește și:

Viața românilor înainte de Unirea din 1859: ”În aceste vizuini subpământene nu e nicio oală, niciun vas. Se culcă îmbrăcaţi în hainele pe care nu le scot niciodată de pe ei”

”O dimineață de primăvară cu soare mult și cu sași îmbrăcați în costumele lor curioase”

Plimbându-se prin centrul orașului, autorul a rămas uimit de diversitatea porturilor ”de duminică”.

”Am vizitat’o într’o Duminică, luat de valul de lume care eșea din catedrala ortodoxă a orașului și se îndrepta spre celalt templu păstrător al moștenirii neamului, spre expoziția din strada Schewis. O dimineață de primăvară cu soare mult și cu sași pe străzi, îmbrăcați în costumele lor curioase, cu brâuri pestrițe, cu uriașe podoabe de frunze artificiale, flori de porțelan și mărgele albastre în pălăriile lor mici. (…) Și din mijlocul atâtor culori strigătoare, închipuind gătelile unui neam degenerat, m’am pomenit în mijlocul discretelor culori ce se armonizează cu atâta bun simț, pe țesăturile femeilor românce. Aci, roșul n’are strălucirea de bâlci a florilor săsești, firele de aur ce se împletesc printre mătăsuri sunt galbene ca amurgul, iar verdele nu e niciodată mai deschis ca cele din urmă frunze ale primăvarei. Natura n’are niciodată culori pretențioase, iar țesăturile lor sunt ca natura în mijlocul căreia au fost lucrate”, se laudă portul nostru popular.

Strada Turnului 1900/ Donator Magyar Földrajzi Múzeum / Erdélyi Mór cége

”Chiar și cocinele cele mai umile aveau câte o încăpere pentru primirea oaspeților”

Ziarul Universul publica în anul august 1905 un reportaj trimis din Sibiu și Săliște.

”Azi am fost curios să vizitez câteva case țărănești de aci. Am văzut case de țărani din diferite categorii. Am putut constata pretutindeni o regulă și o curățenie cum rar se pot vedea în alte părți. Chiar și cocinele cele mai umile aveau câte o încăpere pentru primirea oaspeților. Fiecare din aceste odăi aveau mobilierul simplu de tot, însă ordinea ce domnea pretutindeni le da aspectul unor adevărate saloane.

În mijlocul acestor încăperi era câte o masă de lemn, iar de jur împrejur lavițe de lemn vopsite în diferite culori. Căsuțele celor mai săraci aveau pardoseala de pământ, iar celelalte aveau pardoseală de scânduri. Natural că mobilierul varia după categorie. Așa, în casele celor mai cu dare de mână, pe lângă mobilele de lemn, se vedeau și scrinuri, garderoabe, scoarțe, icoane și tablouri pe pereți.

Ceea ce însă atrage atenția celor ce intră în aceste case, am spus-o, e desăvirșita ordine ce domnește pretutindeni, in odăi, bucătărie și curte. Aceasta denotă că seliștencele pe cât sunt de frumoase pe atât sunt și bune gospodine”, scrie autorul despre excursia în Săliște

A ajuns și la Rășinari și a fost impresionat de natură.

”La Rășinari, ca și Seliștea, e o comună pur românească situată la o distanță de o oră, cu trăsura, de la Sibiu. Călătoria la Rășinari e plină de plăcere, căci trăsura aleargă pe o șosea bine întreținută, croită prin mijlocul unei păduri de brazi, plină de concertul paserilor. Câte o dată pădurea se rărește și treci prin poiana de unde poți admira aceeași priveliște frumoasa a munților, pe care o admiră la fiecare pas în aceste regiuni.

Intrăm în comună și trecem prin străzile întortochiate de-a lungul cărora sunt înșirate unele lângă altele casele țărănești cu acoperișuri ascuțite. Pe fiecare casă se vede câte o cruce de metal sau de lemn.

La Seliște in loc de cruci vezi pe pereții exteriori ai locuințelor icoane. Pe străzi se joacă copii, robuști și sprinteni.

Trecătorii sunt rari, in schimb însă vedem o mulțime de femei bătrâne cari, mergând pe stradă, lucrează cu fusul. Aci, nimeni nu stă degeaba. Toți fac câte ceva, fie stând, fie mergând”, se precizează în articol.

Citește și:

Nunta în Sibiu, acum 400 de ani. Sașii au făcut o lege a decenței: se mânca doar varză cu carne, o friptură, alte două feluri de mâncare gătită, orez și pâine cu cașcaval

Școala din Rășinari și steagul lui ”Frantz Josef”

Autorul ajunge la școala din Rășinari, acolo unde află că elevii învață în limba română, dar tricolorul nu au voie să-l scoată în zile importante.

”Mergem mai tîrziu la școală, o frumoasă clădire cu etaj, clase spațioase. Aci facem cunoștință cu alți învățători și cu d. Vidrighin, președintele comunităței române. Școala din Rășinari e frecventată de 500 de elevi de ambele sexe și are 7 învățători. Aceștia sunt plătiți de comuna politică, adică din veniturile ce le are comuna. În această școală, ca și în toate școlile române din Transilvania, limba de predare e cea română. Copiez orariul săptămânal in una din clase. Iată cum e format: religia 4 ore, limba maternă 6 ore, geografia 3 ore, desenul o oră. Școala are un steag al ei tricolor cu inscripția: «Patria și datoria». Autoritățile ungurești au interzis însă în timpii din urmă, scoaterea acelui steag cu prilejul diferitelor solemnități școlare.

Rășinarii mai posedă un steag oferit de împăratul Frantz Josef, în epoca revoluției de la 48. În acele vremuri de grea cumpănă, bravii români rășinărenii au apărat pe împărat, mergând în contra vrășmașilor lui; împăratul a oferit acest drapel cu colorile galben și negru, cavalerilor rășinareni în semn de recunoștință. Acest steag se păstrează cu sfințenie în biserica cea mare”, se precizează în articol.

Turnul Sfatului 1904/Donator Magyar Földrajzi Múzeum / Diagyűjtemény

”Cu toată foamea, abia am consumat porţia ungurească. Nu că era rau gătită, dar era mare”

Revista Amvonul relata în octombrie 1906 un jurnal de călătorie în Sibiu. Călătoria a fost făcută cu trenul, iar autorul e uimit de ordinea de aici, de pământul slab roditor, de prețurile mai mari decât din sud și de lentoarea trenului.

”Influenţaţi dar de gândul, că cum o fi oare în ţara unde s’a plămădit prima sămânţă românească, cum or fi trăind oare acei ce numai o clipă le-a strălucit libertatea în viaţă, acum 300 mai bine de ani, ne hotărârăm a trece şi dincolo, pentru a ne face măcar cât de puţin idee. Ne prezentăm la gara şi vama din Câineni, facem o cerere pe timbru de 30 bani, plătim taxa de lei 1.45 a câte un bilet de liberă trecere pentru 3 zile, câte un bilet de transport până la Sibiu şi plecăm cu gândul a vizita măcar Sibiul şi o localitate dela ţară, curat românească.

De la Câineni înainte, valea se strânge. Până la Sibiu facem 3 ore. Pe această distanţă, trenul se opreşte în opt gări. Cea mai însemnată dintre ele e gara şi vama aşa numită Turnul Roşu. Până aici, localitate destul de înaintată de la graniţa românească, merge tot trenul nostru.

De aici înainte, trenul unguresc. La înapoiere, trenul unguresc merge şi el pe pământul românesc, până la Câineni. Ajunşi în vama ungurească, facem un popas bunicel. Pe de-o parte schimbarea trenurilor, pe de alta, verificarea actelor de trecere şi controlarea bagajului. De aceea, de pe peron, jandarmul unguresc ne face semn a trece in o sală pentru controlul bagajului. Ne supunem.

După ce geamantanele ne sunt cercetate şi însemnate, trecem într’o altă sală unde ni se cercetează actele şi ni se trece numele şi profesia într’o condică.

Până la plecarea trenului mai fiind timp, mergem în restaurant şi cum timpul era târziu şi noi nemâncaţi, cerem o porţie de mâncare şi un ţap de bere. Cu toată foamea, abia am consumat porţia ungurească. Nu că era rau gătită, dar era mare. Nu-i cuvânt şi plata fu mare: 80 filere pentru mâncare şi numai 17 pentru bere. La plată, ne-am încurcat în socoteli. N’aveam bani de-aî lor. Nevoia ne-a făcut să schimbăm bani de-aî noştri, pe bani nemţeşti. Pentru 140 lei ni se dau 1 coroană, sau 100 filere sau 50 crăiţari”, se relatează în articol.

Citește și:

Divorțul în Mărginimea Sibiului, în anii 1800: Cel mai des motiv, pribegia bărbaților. Doar Biserica putea consemna despărțirea. Anunțurile care informau soții să vină acasă

”Trenurile din Ungaria merg mult mai încet ca ale noastre”

După relatarea din restaurantul gării, autorul face și o glumă: spune în contextul în care remarcă faptul că trenurile de aici, ”cele ungurești” merg mai încet decât cele din Muntenia., că niște țărani austrieci au spus că nu iau trenul, deoarece se grăbesc și mai bine merg pe jos.

”Suiţi în tren, de la Turnu-Roşu înainte, valea desfăcându-se din ce în ce, ne rotim cu ochii când de-o parte când de alta a liniei. Trenul însă merge destul de încet pentru a putea observa locurile.

Aici e momentul a semnala, că trenurile din Ungaria merg mult mai încet ca ale noastre. Aveau dar toată dreptatea acei ţărani austriaci — nu ştiu unde am cetit — cari mergând pe jos, pe lângă un tren de al lor şi fiind invitaţi de călătorii trenului a se ridica şi ei în sus, au răspuns că nu le dă mâna, fiindcă ei se grăbesc.

Încetineala trenului m’a făcut să observ mai de aproape maşinele. Le-am văzut mici, vechi, cari la noi le-ar fi scos de mult din uz!

Plata trenului e insă mai ieftină ca la noi. Din distanţă în distanţă răsar satele săseşti, frumoase, regulate, curate, mai toate însă învelite cu olane. Pe câmp, ogoare cu porumb, ogoare cu cartofi, lucru ce m’a mirat şi multă fâneaţă. Iarba bine strânsă, în stoguri nu tocmai mari, multe având deasupra un acoperiş de scânduri, sprijinit pe nişte furci, ce-i dă putinţa a fi ridicat sau scoborât după nevoe. Pământul, în calitate, ori, pe unde l’am observat, nu e nici pe departe de pământul de dincoace, ci mai mult galben.

În definitiv, partea din Ardeal pe cât am vizitat-o până dincolo de Sibiu, la Sălişte, mi-a făcut impresiunea nu a unei câmpii, ci a unui plan, cu pomi pe el, cu multă fâneaţă şi presărat cu ogoare.

Ne apropiam tot mai mult de Sibiu. Conductorul maghiar, un om scurt, slab la faţă, cu mustaţa galbenă şi rară, pe un ton molatic strigă: „Şeliibeer“!

Deodată se treziră în noi o amintire şi o nedumerire: Cum aici e Şelinbergul? Aici e locul, unde acum 310 ani Viteazul Mihai a răpus oştile lui Andrei Batori, făcându-se stăpân al Ardealului? Negreşit că aici, căci conductorul mai strigă încă odată la cele de pe urmă vagoane — Selinberg, iar pe faţada gării sta scris acelaş nume.

De aci până în Sibiu nu mai e nici o staţie, încă puţin, trenul se opreşte, conductorul îşi face datoria ce în forfoteala de lume nu se aude; pe faţa gării stă scris mare: ,,Nagyszeben“ (Sibiul, iar noi ne dăm jos”, scrie autorul.

Citește și: 

Boierii olteni, la cumpărături în Sibiu. Shopping, acum 300 de ani: trimiteai scrisoare și îți venea pachetul acasă. Mai târziu au apărut și reclamele tipărite

Podul de piatră de pe râul Cibin 1908/Donator Magyar Földrajzi Múzeum / Erdélyi Mór cége

”Pe unele străzi, pe marginea trotuarelor, am văzut apă curgătoare. În Câmpulung am mai văzut aşa ceva”

Iar de aici începe relatarea despre oraș. Autorul e impresionat de parcul din centru, de felul în care s-au evitat stâlpii de electricitate și de faptul că pe multe străzi apa curgătoare trece pe lângă trotuar.

”Oraşul Sibiu e aşezat pe apa Sibiu. Şase părţi din zece sunt populaţie nemţească, trei părţi românească şi una maghiară şi alte naţionalităţi. Nu mi s’a întâmplat niciodată până aici, să văd o populaţie nemţească un număr mai mare. E plăcut, impresionabil chiar.

Ce vrei, te mişcă mult, să vezi de-o dată un număr de peste 100 oameni, toţi croiţi par’că pe aceiaşi măsură, toţi bălai, toţi cu ochii albaştri, toţi chipeşi.

Spectacolul acesta mi s’a prezentat chiar în seara zilei venirea noastre în Sibiu, in grădină: ”Erlen Parc“ şi unde se dedea un concert de muzică militară.

Sibiul e un oraş modern. Străzi largi, curate, clădiri măreţe, mai toate învelite cu ţiglă şi olane. E luminat cu electricitate. Pe unele străzi, pe marginea trotuarelor, am văzut apă curgătoare. Aceasta îţi face o impresie frumoasă. În Câmpulung am mai văzut aşa ceva.

Pe străzile principale circulă şi tramvaele.

În Sibiu, am văzut o grădină publică, cum nu cred să fie multe prin oraşele Transilvaniei şi puţine chiar prin România. Amintesc numai: e destul de mare, cu o poziţie de teren foarte variată, udată de apă curgătoare, care o face a fi verde şi vioaie chiar în timpul verei.

Spiritul de economie şi de practică al sibienilor l-am văzut tot in această grădină. Pe malul apei curgătoare, din grădină, am văzut sădită multă răchită.

Uniforma ofiţerilor e simplă, mult mai simplă ca la ofiţerii noştri! Pe băncile grădinei, în timpul de distracţie, nemţoaicele nu se ruşinează a întrebuinţa mâinile cu impletitul horbotelor. Sârmele, prin cari se conduce electricitatea în luminarea oraşului, nu sunt susţinute prin stâlpi ca la noi, de multe ori prea pompoşi, şi deci costisitori, ci prin un fel de mânere de fier, instalate la case particulare”, se precizează în articol.

Săliște: ”Casele sunt înfăţişătoare, mari, frumoase, multe cu două rânduri şi toate învelite cu ţiglă”

Iar de aici a ajuns în Săliște.

”După o călătorie de 2 ore cu trenul, din Sibiu , ajungem în gara Sălişte. Din gară, spre sat, o luăm pe jos, localitatea fiind la depărtare cam de 3 km.

La marginile şoselei bine pietruită şi plantată, se întind ogoare de porumb, cartofi, împestriţate cu ogoare de ovăz secerat. Dar tocmai acum vedem, că localitatea ce o vizităm nu e un sat, ci un târg!

Casele sunt înfăţişătoare, mari, frumoase, multe cu două rânduri şi toate învelite cu ţiglă. Ele sunt puse în linie, formând străzi. Străzile, afară de câteva, sunt înguste, dar pietruite şi udate în chip natural cu apa isvoarelor care curg din coastele dealurilor vecine. Pârâul ce trece prin mijlocul satului e bine îngrijit. În târguşor, pe lângă prăvălii, se găsesc hoteluri şi restaurante”, scrie în articolul ce a apărut în Amvonul.

Reportajul de aici a fost atunci replicat în mai multe ziare ale vremuri, chiar dacă scurtat. Un asemenea articol a apărut în revista Albina.

Citește și:

Școala în Sibiu, în urmă cu fix 140 de ani: La 12,30 se servea supă și carne de vită. Se studia religie, morală, română, maghiară, matematică, legumărit și economia casnică

”În tribunale se judecă după legile maghiare și se împarte dreptatea în limba maghiară”

În 1920, un deputat de Iași călătorește în Ardeal și deplânge soarta românilor de aici. În acest caz nu mai este vorba de un articol de călătorie, ci unul politic, puternic naționalist.

”Nu guvernăm Ardealul!”, este titlul articolului care a apărut în octombrie 1920 în ziarul Dimineața.

”Cu toate că Ardealul are o majoritate de populație românească, chiar după statisticile cele mai protivnice nouă, aspectul centrelor ardelene este cu desăvârșire strein, iar în instituțiile statului tronează trufaș limba și legile foștilor stăpâni.

În tribunale se judecă după legile maghiare și se împarte dreptatea în limba maghiară. Am văzut la Sibiu un act de pauperitate eliberat unei românce de autoritatea locală. Textul imprimat era în ungurește, dar partea manuscrisă în nemțește.

La căile ferate, de asemeni, nu se aude decăt foarte arare ori limba românească. La poștă, în limba statului nu se pricepe nimeni și o scrisoare recomandată de la Brașov la București este mai scumpă decât una de la Brașov la Paris, fiindcă între Ungaria și Franța există un tarif de favoare… Ziarele românești sunt oprite teancuri la poșta ardeleană.

Mi s’a afirmat iarăși de oameni de toată încrederea că ar fi instituții cari refuză oc erere dacă e scrisă în românește. Ce să mai vorbesc de fațada orașelor? Firmele sunt sau exclusiv maghiare, cum e la Cluj, sau exclusiv germane, ca la Sibiu.

În acest din urmă oraș, pe care Consiliul dirigent l-a dăruit sașilor, există până astăzi două strade cari poartă numele a doi generali germani cari au condus ofensiva încontra noastră, iar prefectul orașului” — de asemeni o creație a Consiliului dirigent — a refuzat să se supună invitării de a boteza două strade cu numele regelui și al reginei…

Minoritățile din statul nostru se comportă in Ardeal ca „majorități“ si aceasta cred că depășește clauzele tratatului de la Saint-Germain…”, relatează deputatul Petricovici.

Citește și:

Sibiul avea port în urmă cu 319 ani, cu peste 20 de ani înainte ca Bega să devină navigabilă. Așa s-au adus în oraș piatra de la Gura Râului și varul din Poplaca

60 de ani de când în Sibiu a poposit o balenă. Istoria lui Goliath s-a terminat cu un uriaș fake: balena, reconstituită din papier-mâché, a vândut zeci de mii de bilete

10 legende și 10 biserici fortificate din Sibiu. De la apostolii Luca și Pavel și până la turcii dezgustați de slănina de porc a sătenilor din Cârța

Unde erau românii la finalul primului mileniu? Prof. Paul Niedermaier: ”Am insistat de-a lungul timpului pe lângă studenți să studieze aceste probleme. Doctoranzii au evitat”

De ce e Copșa Mică de fapt mare și cât e Bogatul Român de sărac. Plus numele schimbate ale unor localități din Sibiu

Viața românilor înainte de Unirea din 1859: ”În aceste vizuini subpământene nu e nicio oală, niciun vas. Se culcă îmbrăcaţi în hainele pe care nu le scot niciodată de pe ei”

Istoria lagărului de la Sibiu. Detalii despre dezarmarea și trierea românilor ajunși în ”carantina morală și sanitară”, de după Primul Război Mondial

Cine au fost primii imigranți italieni care au ajuns în Sibiu, acum 172 de ani. Veneau din zona Tirolului și erau obligați să lucreze în oraș minim 2 ani. Cântecele lor vorbesc despre Sibiu

Școala în Sibiu, în urmă cu fix 140 de ani: La 12,30 se servea supă și carne de vită. Se studia religie, morală, română, maghiară, matematică, legumărit și economia casnică

Cele 129 de lacuri și bălți ale Sibiului: Agricultură pe timp de pace, loc de pedeapsă pentru vrăjitoare și spațiu de apărare pe timp de război. Cum arăta Sibiul în urmă cu peste 300 de ani

Pe vremea când transilvănenii emigrau în sud și Moldova: Credința și banii. Unde fugeau sibienii

Sibiul avea port în urmă cu 319 ani, cu peste 20 de ani înainte ca Bega să devină navigabilă. Așa s-au adus în oraș piatra de la Gura Râului și varul din Poplaca

Sursa foto: Arhiva Fortepan