Fostul ministru de Interne Gavril Dejeu: ”Azi avem un efluviu al credinței și al lăcașurilor de cult”. ”Nu cred că vom deveni național-religioși”

„Responsabilitate și vinovăție în procesul Mântuitorului” este ultima carte scrisă de fostul ministru de Interne, Gavril Dejeu. Abordează în ea teme ce țin de credință, religie, cultură și filozofie și a fost o ocazie de a vedea realitatea românească văzută din acest punct de vedere prin ochii unui om care a studiat ultimii doă mii de ani de umanitate și a trăit din plin primii ani de libertate românească.

Gavril Dejeu s-a născut la 11 septembrie 1932, în Poieni, judeţul Cluj, într-o familie cu şase copii. Este fratele doctorului Alexandru Dejeu, unul din liderii rezistenţei anticomuniste din Munţii Apuseni, condamnat la moarte şi executat prin împuşcare.

După un an de studii la Conservatorul din Bucureşti, Dejeu renunţă la cariera muzicală şi se dedică studiilor juridice la Universitatea din Cluj, devenind un cunoscut avocat la Sibiu.

După Revoluţie, în legislaturile 1992-1996 şi 1996-2000, Gavril Dejeu a fost ales deputat în Circumscripţia Electorală nr. 33 Sibiu, pe listele Convenţiei Democrate Române din partea PNŢCD, devenind ministru de Interne în perioada 1996-1999.

Între 30 martie – 17 aprilie 1998 a fost prim-ministru interimar al României.

Gavril Dejeu a fost ministru de Interne în Guvernul Victor Ciorbea şi în Guvernul Radu Vasile.

A demisionat din funcţie în seara zilei de 19 ianuarie 1999, când minerii, angajaţi în Mineriada din ianuarie 1999, au trecut de barajele constituite de forţele de ordine în drumul lor spre Bucureşti.

În anul 2000 s-a retras din politică şi a revenit la Sibiu.

Ați scris o carte recent ieșită de sub tipar, în care tratați probleme esențiale de cultură cu referire la Hristos, Socrate, Beethoven, Goethe, Eminescu și care  suscită adeziuni dar și controverse. Despre ce e vorba?

Gavril Dejeu: Da, cartea are ca titlu „Responsabilitate și vinovăție în procesul Mântuitorului” care pune creștinismul în fața rațiunii secularizante, dar ea tratează și alte patru teme de cultură și anume, „Tragismul socratic” care se referă la confruntarea dintre mitul atic al credinței și preceptele raționale ale lui Socrate, „Posteritatea contemporană a mesajului faustic”, care se referă la capacitatea ființei umane de a alege între bine și rău, „ Interrelația Credință-Artă-Idee, fundament al civilizațiilor”, care se referă la rolul credinței, artei și ideii ca și a relației dintre ele în procesul evolutiv al societății omenești și „De la Goethe la Eminescu în căutarea fericirii”, care accentuează asupra aptitudinii poezisului de a evolua spre aura fericirii autentice.

Sunt subiecte care au făcut istorie în cultură, iar eu mi-am luat libertatea de a le trata prin prisma unghiului meu de vedere, accentuând asupra impactului psihicului inconștient precum și a ideii, a rațiunii, asupra raportului dintre ele ca și asupra evoluției lor istorice.

Care e legătura între Hristos, Socrate, Beethoven, Goethe și Eminescu?

Ideea de cultură și credință îi unește pe toți. Voi detalia, dar de fapt în această detaliere fac un rezumat al cărții.

S-a discutat enorm, asupra întrebării cine se face vinovat pentru răstignirea și moartea Mântuitorului. Părerea aproape unanimă a așezat vina pe seama iudeilor, absolvindu-l pe Pilat de orice răspundere. Datele biblice și istorice arată că Pilat l-a judecat și a ordonat răstignirea lui Iisus. Iudeii l-au acuzat în esență de blasfemie iar Pilat l-a condamnat politic, sub acuzația de rege și împărat într-o împărăție proprie. S-a mai spus că iudeii n-ar avea decât o răspundere morală prin faptul că doar l-au denunțat lui Pilat. Dovezile arată că iudeii l-au urmărit pe Iisus, i-au apreciat învățătura Sa ca fiind profund vătămătoare iudaismului, drept care L-au arestat, L-au cercetat apreciindu-L vinovat de moarte și l-au predat lui Pilat, cerându-i să-L judece și să-L condamne. Nu sunt simple învinuiri ci acte, fapte care, alături de judecata și condamnarea operate de Pilat, se constituie într-un unic lanț cauzal. Privind întregul proces al Mântuitorului ca un fapt social soldat cu moartea, Pilat poate fi considerat ca autor iar iudeii ca complici al acestui proces-fapt.

Credința este o entitate spirituală nuclear indivizibilă, intuită într-o aură transcendentă. Iudaismul și islamul i-au păzit această unitate. Prin conciliul de la Niceea (325), creștinismul a denuclearizat credința întreind-o între Dumnezeu, Duhul Sfând și Christos în dubla  sa ființă, ca Fiu al liui Dumnezeu și în același timp Fiu al Omului. Credința unitară este rod al inconștientului psihic (sufletul-inima) pe când inducerea unui Om în triada credinței comportă elemente de raționalitate, de conștiință, un act de artificialitate care, la nivelul tot mai elevat al cugetului rațional, pune creștinismul sub lupa secularizării, cu deosebire în cultura apuseană.

A doua temă se axează pe personalitatea filozofului Socrate, pe rolul și importanța sa în cultura universală. Esențial, cartea scoate în evidență relația între mitul atic al credinței  fundat pe inconștientul psihic și raționalitatea socratică, pe capacitatea ființei umane de a filtra viața deopotrivă prin optica conștiinței raționale, bazată pe cunoaștere, pe realitate, pe adevăr, alături de determinarea zeică. Am făcut o comparație între reacția mitului atic și a mitului creștin la confruntarea cu adevărul, în cele două momente semnificative ale istoriei anume, secolul lui Pericle și secolul anticipativ al luminilor.    

Cea de a treia temă abordată tratează aportul lui Goethe la armozarea relației între credință și rațiune în plin miezul de cristalizare și manifestare a iluminismului. Domnul își exprimă încrederea în capacitatea rațională a omului de a discerne, a alege între bine și rău, câștigând în final prinsoarea făcută cu Mefisto în acest sens. Mesajul faustic își extinde ecoul pînă în zilele noastre cu o incidentă repercursiune a valorilor fundamentale de iubire și respect al naturii, a muncii ca singurul izvor de bunăstare, a libertății, iubirii și solidarității, alături de credința în Dumnezeu.

A patra temă a cărții tratează o problemă extrem de gingașă, aceea a relației între Credință, Artă și Idee, ca fundament al devenirii civilizațiilor. Viața psihică este dominată de inconștientul afectiv, pe care se bazează credința și arta. Evolutiv, conștientul psihic, ideea, s-a afirmat tot mai pronunțat, secolul luminilor realizând o prodigioasă și stimulativă armonie pe relația credință-artă-idee. Evoluția modernă și post modernă i-a imprimat ideii capacitatea unei dezvoltări explozive a societății omenești, afectând însă în același timp fondul credinței, sensibilitatea artei cum și condițiile naturale ale evoluției vieții pe pământ.

În fine, cea de a cincea temă a cărții pune în evidență valoarea și puterea sentimentului poetic în căutarea unui dram se fericire. Prin intermediul celor două grandioase poeme „Faust” a lui Goethe și „ Luceafărul” a lui Eminescu, iubirea, empatia și solidaritatea umană se valorifică pe strădania atingerii limitelor fericirii, în cazul lui Faust reușită atât în lumea pământeană cât și în cea celestă, iar în cazul lui Eminescu numai în lumea celestă. Deosebirea se datorează influenței mediului diferit de viață în care s-a mistuit nimbul poetic al celor două genii.

”Am realizat că este o diferență între credința habotnică și cea a spiritualității elevate”

Dvs. ați practicat toată viața avocatura. Cum de ați ajuns la abordarea unor astfel de teme, specifice mai degrabă teologiei, filozofiei sau literelor?

Profesia activă am încheiat-o în 2006 când m-am pensionat. De atunci m-am dedicat lecturii și scrisului, esențial pe teme politice, dar mi-am rezervat timp și pentru teme ca cele abordate în această carte.

Și ați fost tot timpul o persoană credincioasă?

Da. În copilărie și tinerețe mi-am însușit credința astfel cum mi-a fost insuflată de părinți, de preot și de școală, iar la maturitate, astfel cum am intuit-o prin propriul reflex psihic. Am realizat că este o diferență între credința habotnică și cea a spiritualității elevate.

Cum ați fi gestionat procesul prin prisma profesiei dvs. dacă ați fi fost în locul lui Pilat?

Acuratețea judecății lui Pilat ridică câteva semne de întrebare, din punctul meu de vedere. El era împuternicit cu atribuții judiciare, dar a judecat exclusiv prin optică politică. Nu s-a ocupat de învinuirile iudeilor referitoare la credință, ci de faptul că Iisus s-a prezentat ca rege și împărat într-o împărăție paralelă celei romane.

Judecata sa a fost superficială, pentru că nu a analizat și nu a reținut esența pur religioiasă, iar nu politică a împărăției lui Iisus. Pentru aceasta era nevoie de o investigație profundă. Ori Pilat a fost sesizat dimineața, nu se știe la ce oră, iar în miezul zilei Iisus era răstignit.

Cum Pilat avea reședința în Cezareea, nu voia să lase la Ierusalim o stare încordată provocată de iudei. A cugetat întocmai ca și Caiafa: mai bine să moară un om, decât să aibă răzmeriță în provincie.

”Nu cred că situația va evolua spre un regim teocratic nici că vom deveni național-religioși”

2.000 de ani mai târziu, cum credeți că ar fi trebuit să fie gestionată relația aceasta dintre credință și rațiune, în societatea contemporană?

Într-un echilibru armonios, întocmai celui din perioada iluminismului. Deși au o motivație psihică diferită, atât credința, cât și rațiunea ar trebui să cultive valori identice sau asemănătoare în sfera moralității și spiritualității.

Numai că rațiunea face mai degrabă casă bună cu impusurile violente și revendicative, arogându-și și acaparând rolul de primă vioară, fără a reflecta asupra virtualelor consecințe ale unui asemenea dezechilibru.

Vi se pare că România tinde spre un naționalism religios? Aveți această impresie?

În întreaga sa istorie, poporul român a cultivat profund credința, dar tocmai datorită puternicului ei impact sufletesc, adesea a fost deturnată unor interese lumești, cu precădere politice. Exemplul ilustrativ, legionarismul. Ca reflex al desconsiderării și asupririi în regimul comunist, azi avem un efluviu al credinței ca și a lăcașurilor de cult, cărora mișcarea politică actuală le acordă, evident interesat, o atenție deosebită, dar nu cred că situația va evolua spre un regim teocratic nici că vom deveni național-religioși.

Ce sfaturi ați oferi tinerilor care sunt interesați să exploreze teme legate de credință și cultură?

Tinerii de azi au devenit captivi educației promovate prin mijloacele electronice de informare, pasionante și atractive. S-ar cuveni o preocupare echilibrată între pregătirea profesională și de familie de o parte și cultivarea valorilor moral-spirituale prin cultură și credință de altă parte. Iureșul vieții moderne tinde să ne abată de la o asemenea îngemănare de principii, iar consecințele pot deveni o tristă realitate.

Cineva a spus că secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc. Este vorba chiar de secolul nostru.      

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).