100 de ani. Veteranul de război Simion Dragoman este unul dintre primii chirurgi ortopezi pediatri ai Sibiului. „Am trăit o viață în două lumi”

Veteranul de război Maior (în retragere) Simion Dragoman a împlinit în primăvara acestui an 100 de ani. El este și printre primii chirurgi ortopezi pediatri ai orașului nostru. Stabilit de 50 de ani în Germania, la o lună după aniversare s-a întors să-și petreacă vara acasă, la Sibiu. Cu o poveste de viață impresionantă, trăită în două lumi, jumătate în România și jumătate în Germania este unul dintre cei șapte veterani ai județului rămași în viață. „Sfinții care au ales să umble încă pe pământ”, după cum spune Col. (rz.)  Marius Popența, președintele Asociației Naționale a Veteranilor de Război, filiala Sibiu.

Simion Dragoman s-a născut în comuna Nocrich și acolo a copilărit. Tată lui a fost învățător și-și amintește o copilărie frumoasă, cu multă înțelegere în familie. Au fost trei copii. El și două fete. Una dintre surorile lui mai trăiește și astăzi. Are 98 de ani și este stabilită la Brașov.

„A fost învățătoare, ca tata”, își amintește maiorul. „Dar în Basarabia.”

Simion Dragoman a urmat Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu și mai apoi facultatea a făcut-o la Universitatea din Cluj care era pe vremea aceea mutată la Sibiu.

„În 1940 am pierdut și Ardealul de Nord și Universitatea din Cluj a venit la Sibiu, așa că în 1942 când am terminat liceul, m-am înscris la Facultatea de Medicină, aici. Am stat până în 1945 când am primit Ardealul înapoi și atunci universitatea s-a întors acasă. Așa am plecat și eu și am făcut alți trei ani acolo, la Cluj, până în 1948 când am terminat”.

Simion Dragoman la aniversarea din luna mai 

Povestește că pe perioada facultății făcea de două ori pe săptămână militărie la cercul militar care pe vremea aceea era în orașul de jos.

„Acolo se făcea apelul și apoi plecam în marș până la Poplaca și făceam instrucție. Apoi în vară, în fiecare lună eram concentrați. Prima concentrare am făcut-o în Sibiu, iar a doua, în august 1944 am făcut-o la Poiana Sibiului. Eram studenții din anii doi și patru. Cei din cinci și șase erau trimiși deja pe front.”

În acele concentrări tinerii studenți militari făceau instrucție, trageri. Doi ani a făcut armată. Acesta a fost și motivul pentru care este veteran de război. A fost numit printr-un decret care spunea că toți cei care purtau uniformă de militar sunt declarați veterani de război.

Și poveștile curg despre front, despre germanii care au crezut că vor avea o victorie rapidă, despre refugiații care veneau cu zecile de mii, despre ai noștri soldați români care au mers din Basarabia mai departe și au cucerit Odesa și Sevastopol, despre ploșnițele și răniții din spitale, despre ciocolata care îi place atât de mult și pe care fiica sa i-o pregătește cu atâta dragoste și despre fotbal.

„Urmăresc în Germania toate meciurile băieților noștri de la FC Hermannstadt. Am primit și un tricou cu echipa”, spune el.

A deschis secția de pediatrie ortopedică de la Luther

Facultatea de medicină a terminat-o în anul 1948 și s-a întors acasă, la Sibiu, acasă. A început ca medic școlar la Rășinari, Prislop și Trăinei, dar în paralel lucra și la Spitalul de Pediatrie.

„Îmi doream să rămân acolo, dar nu erau posturi. Așteptam eu și cu încă două colege. Spitalul a fost prima dată a sașilor. A fost naționalizat în anul 1949, chiar în anul în care ne-am dus noi acolo. A venit ca director doctorul Dăncilă care era pediatru la spitalul de adulți și noi lucram acolo. În toamnă s-a înființat și chirurgia infantilă”, își amintește Simion Dragoman.

La cei 100 de ani ai săi memoria sa este fantastică. Povestește fiecare episod din viața lui cu o voce caldă, calmă de parcă atunci l-ar citi dintr-o carte. Este genul de poveste din care vrei să afli cât mai mult.

Acasă, la Sibiu, la finalul lunii mai

Odată cu înființarea chirurgiei pediatrice la Sibiu a început și cariera sa de medic chirurg ortoped la Spitalul de Pediatrie. Acum 74 de ani.

„Practic medicul Stănescu care venise de la București, cu mine și încă un medic sas care avea practică de ortopedie am început această secție. Pe vremea aceea secția era în clădirea de vizavi de Muzeul de Științe Naturale, care era particulară. Aparținea cuiva. Aveam zece sau 15 paturi, sala de operații și sala de ghips. Am lucrat acolo un an de zile și apoi ne-am mutat la Luther care fusese și el naționalizat. Aveam la etaj sala de operații și ghips, la parter se făceau consultațiile pentru toate secțiile, radiologia era la parter și la etajul doi erau paturile copiilor. Aveam un salon cu copii mici, de la nou născuți până la un an. Un salon cu șase paturi. Apoi aveam salonul piticilor, tot cu șase paturi. Acolo erau copiii de la trei până la cinci, șase ani.”

Interesant este că maiorul în retragere nu a visat să devină medic. Își dorea foarte mult să se facă inginer, dar războiul i-a schimbat destinul pentru că a adus facultatea de la Cluj la Sibiu în timp ce Politehnica era la Timișoara sau București. I-a fost mai ușor, fiind vreme de război. Dar s-a îndrăgostit de meserie, pentru că i-a plăcut mult și a iubit copiii.

„Să știi că făceam lucruri extraordinare. Eu m-am specializat pe cazul copiilor cu picioare strâmbe și le tratam până le făceam normale, cu ghipsuri schimbate la o săptămână la început, apoi la două, trei săptămâni până la vârsta de șapte luni și atunci dacă nu eram mulțumit de rezultat, atunci operam. Și am făcut o serie de operații care nu mai fuseseră făcute până atunci. Făceam grefe de piele și reparam răni ca nimeni altul.”

Încă are poze cu picioare îndreptate de el. 25 de ani a lucrat în Spitalul din Sibiu după care destinul lui s-a schimbat brusc și a fost nevoit să se mute în Germania.

Forțat de o boală genetică să se stabilească în Germania

Viața medicului nu a fost deloc una ușoară. În anul 1952 s-a căsătorit și a avut doi copii. Un băiat și pe Carmen, fiica lui. Din nefericire băiatul a murit când avea cinci ani.

„A fost pentru noi o durere mare. Genucu s-a năsut în 54 și Carmen în 58. În cazul lui medicii au spus că a fost leucemie, dar după părerea mea, pentru că am studiat mult, cred că a fost altceva.” În spatele lui Genucu zâmbește din forografiile fixate pe perete. 

Schimbă apoi subiectul pentru că ochii erau deja umezi.

După ce și-au pierdut primul copil s-au concentrat pe creșterea fetei și pe ce aveau de făcut. Și-au construit o casă în Sibiu la care au muncit timp de cinci ani. La 50 de ani însă a fost nevoit să renunțe la toată viața din România și să se mute definitiv în Germania din cauza unor probleme de sănătate care se agravau.

„Nu mai auzeam. O boală ereditară. Trei oscioare s-au lipit și din cauza aceasta nu mai trecea sunetul. În România mi-au spus că nu se poate face nimic. Urma să nu mai pot profesa.”

În concediile lor la mare au cunoscut două familii din Germania cu care au ținut legătura și pe care, la un moment dat le-au vizitat.

„Nu am luat niciun act cu noi pentru că după o lună aveam de gând să ne întoarcem. Ne-au lăsat ușor să mergem pe toți trei pentru că securitatea văzuse cât am muncit și ne-am chinuit la casă și nu s-au gândit că nu ne mai întoarcem, cum nici noi nu ne-am gândit de altfel.”

În timpul acelei vizite s-a ecis să meargă și la medicii din Germania cu problema lui, iar aici i-au propus o operație care i-ar fi rezolvat problema.

În aceste condiții a rămas acolo.

„Foarte, foarte greu m-am decis. A fost o întreagă poveste. Cert este că m-au programat pentru operație în 15 noiembrie, iar noi la 1 octombrie ar fi trebuit să ne întoarcem în România. Așa am rămas. Am pierdut tot, dar am rămas să pot auzi. Acum pot spune că am o viață trăită în două lumi. Câte 50 de ani petrecuți în fiecare.”

După ce problema cu auzul i-a fost rezolvată s-a angajat acolo. Prima dată la un spital cu 120 de paturi. De acolo păstrează și una dintre cele mai dragi amintiri. Acea în care le-a arătat medicilor germani cum se pun grefele de piele.

„A venit un copil de un alt spital care avusese un accident și toată fesa dreaptă și partea superioară a coapsei erau o ramă mare și adâncă. Plaga era și infectată, iar copilul avea dureri mari. Medicul șef de acolo m-a întrebat dacă pot opera și dacă pot face grefe de piele. I-am spus că pot. Fac o paranteză acum. În România luam pielea cu briciul, dar acolo, în Germania, aveam un dermatom care mă ajuta incredibil în precizie. Era lux pentru mine. Mi-au spus să nu fac tot, ci doar o parte să vedem cum merge. Am pregătit totul trei zile cum am știut eu mai bine și după, cu două asistente, am lucrat cinci ore și am luat toată pielea pe care am putut să o iau și am acoperit rana copilului și apoi i-am pus un ghips. A doua zi la vizită le-am spus ce am făcut și au fost foarte mirați. Când am scos ghipsul a fost ceva de necrezut. Totul era complet vindecat. Îmi amintesc că era o asistentă care a spus: de 50 de ani lucrez aici, dar eu nu am văzut așa o minune. A venit tot spitalul să vadă, chiar și de la bucătărie. Din acel moment medicul șef mi-a dat mie toți pacienții lui particulari”, își amintește Simion Dragoman.

În vizită la Spitalul de Pediatrie din Sibiu

Nu a stat însă, foarte mult în acel spital pentru că unul dintre oamenii care l-au ajutat când a ajuns în Germania și-a deschis o clinică particulară și l-a rugat să vină la el.

Nu i-a fost ușor pentru că acolo a trebuit să treacă de la medicina pediatrică la cea de adulți, dar a acceptat din considerație pentru tot ajutorul primit de la acel om. Dar înainte de asta a avut grijă ca în spitalul din care a plecat să învețe pe cineva cum să pună grefele așa cum făcea el.

A lucrat 15 ani în clinic și după pensionare a mai lucrat 10 ani în toată Germania înlocuindu-și colegii plecați în vacanțe. A fost o adevărată provocare pentru el, pentru că atunci, în Germania, nu exista ortopedie infantilă și nu vorbea limba când a ajuns în acea țară. A luat totul de la zero și cu timpul a reușit să se acomodeze și să construiască.  

„Pentru mine viața la 100 de ani este ca și la 70”

Alături de el sacrificii a făcut și familia sa. Fiica lui Carmen avea 16 ani atunci. Era campioana României la patinaj viteză. Activa la Șoimii Sibiului. Nu a renunțat nici când a ajuns în Germania. A continuat până la terminarea liceului și a fost campioană și acolo. Apoi a urmat pasiunea tatălui ei și a devenit medic. A fost medic militar. Acum este pensionară. Spune că-i lipsește mult spitalul, dar acum îi este alături tatălui, despre care spune că, în mare parte, se descurcă singur.

Simion Dragoman zâmbește.

„Pentru mine viața la 100 de ani este ca și la 70. Sunt întreg la mine și fac sport. Practic nordic walking, acel mers sportiv cu bețe. Am o pădure la 200 de metri de locuința mea și acolo merg câte o oră, câte o oră jumătate. În România mai lucrez la grădină și ca să nu îmi pierd obiceiul merg în Sub Arini. Cred mult în Dumnezeu, pentru că fără el nu aș fi putut să trec prin toate câte am trecut și mă rog lui câți ani oi mai trăi să pot merge și să pot lucra. Atât îmi mai doresc.”

Șeful NATO, pe care l-a revăzut de curând, chiar vineri, 27 septembrie, când a vizitat clădirea unității l-a întrebat ce ar face în caz de război.

„Aș ajuta ca și medic. Aș putea opera dacă nu aș avea artroză. Mâinile nu-mi tremură, dar nu mai pot apuca bine, însă pot ghida tinerii medici. Le pot spune ce să facă.”

Pe perioada verii a rămas în România, pentru a vedea meciurile FC Hermanstadt și pentru a se ocupa de grădină, iar acum, la final de septembrie, se întoarce la cealaltă casă, din Germania.

La aniversarea de la Sibiu din luna Mai

Înainte de asta însă și-a împlinit un mare vis. Sprijinit de Col. (rz.)  Marius Popența a vizitat tot în 27 septembrie secția de ortopedie a Spitalului de Pediatrie din Sibiu. Medicul ortoped Ion Cumpănașu a fost cel care l-a primit și i-a arătat cum a evoluat secția pe care dr. Dragoman a deschis-o aluturi de ceilalți doi colegi ai săi, în urmă cu 74 de ani.

Simion Dragoman încadrat de fiica lui (foto dreapta) și de medicul Ion Cumpănașu

Tinerilor medici le transmite să profeseze în țara lor.

„Să rămână în țară, să nu mai plece, pentru că nicăieri nu este mai bine ca acasă. Eu nu am plecat de voie, ci de nevoie și a fost foarte greu. Și dacă vor o Românie mai frumoasă unde să le fie mai bine doar ei o pot face”, a încheiat medicul.

Se întoarce în Germania cu amintiri frumoase, pline de emoție, cu oameni care l-au apreciat și i-au fost alături, cu uniforma militară îmbrăcată din nou, dar și halatul de medic, în dragul lui spital din Sibiu, acolo unde s-a simțit în elementul său.

Sibiul îl așteaptă și la anul. Mai are de ajuns pe stadion, la un meci al echipei sale de suflet, FC Hermannstad.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).